Home » 2013

Yearly Archives: 2013

O nouă Constituţie!?

Constituţia, ca lege organică a unui stat, a apărut din necesitatea afirmării şi protejării suveranităţii statului, garantării libertăţilor individuale ale membrilor statului, respectiv ale minorităţilor, printr-un ansamblu de norme cu forţă juridică supremă. Constituţia, în teorie şi în practică,  este un element definitoriu al statului de drept, având rolul de a elimina formele de dominare şi excesele de putere.

Sursele bibliografice susţin că în Anglia responsabilitatea colectiva înseamnă ca fiecare ministru să ia parte activă la formularea politicii.Atunci când deciziile nu se referă la sfera sa de responsabilitate administrativă,  el trebuie să fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru şi să aibă posibilitatea de a-şi manifesta îndoiala si obiecţiile.[1 Guvernul Ponta are 15 miniştri, 3 viceprim-miniştri şi 9 miniştri delegaţi şi, în opinia mea, niciunul nu este informat corespunzător şi împreună nu au o viziune economico-socială pentru scoaterea României de sub tenebrele spectrului sărăciei.

Costurile unui referendum naţional care să aprobe Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 ar fi inutile, în opinia mea, atât timp cât mecanismele statului de drept nu sunt funcţionale şi efectele funcţionării nu se oglindesc în stoparea corupţiei şi a “hoţiei cu acte în regulă”, cutume care au pus stăpânire pe România din momentul în care a fost abrogată legea averilor ilicite şi iar promulgată, dar cadrul legal aplicării ei este încă restrictiv, ceea ce face să ne învârtim într-un cerc vicios al toleranţei faţă de nesancţionarea celor ce încalcă legea, uneori, cu bunăştiinţă.

În sens plastic, Constituţia unei ţări poate fi comparată cu ansamblul regulilor de circulaţie impuse într-un oraş, respectiv stat. Extrapolând, pietonii sunt cetăţenii unui stat, iar guvernanţii sunt conducătorii de autovehicule. Şi unii, şi alţii trebuie să respecte regulile de circulaţie, prin cunoaşterea semnificaţiei indicatoarelor rutiere. Ca să ajungi şofer,  trebuie să-ţi etalezi capacităţile şi cunoştinţele în domeniul legislaţiei rutiere şi mecanice. În România secolului XXI, ca să ajungi parlamentar sau senator trebuie doar să ai spatele asigurat, bani şi poţi să fii chiar habarnist, deoarece nimeni nu sesizează imediat lipsa competenţelor în domeniu, dar, pe termen lung, rezultatele lipsei competiţiei şi competitivităţii sunt catastrofale şi noi, ca naţiune, le resimţim din plin, paradoxal, şi la 24 de ani de la Revoluţia din 1989.

Dacă aş face parte din adunarea constituantă chemată să redacteze o nouă constituţie a României primul aspect pe care l-aş supune atenţiei adunării ar fi cel a pregătirii temeinice în domeniu a celor ce doresc să acceadă spre o funcţie politică la nivelul administraţiilor locale sau centrale. În Titlul III: Autorităţile publice, Capitolul I: Parlamentul, sesiunea I: Organizare şi funcţionare aş propune ca cei ce doresc să obţină un portofoliu de senator sau deputat să vină cu un proiect de dezvoltare pentru Colegiul Uninominal în care candidează şi pe toată perioada procesului electoral să-l facă cunoscut electoratului, apoi să-l implementeze pe perioada mandatului, şi, obligatoriu, anual, să facă analiza realizărilor şi a eşecurilor, în faţa cetăţenilor. În cazul în care se demonstrează  incompetenţa sa în domeniu, prin autoevaluare, parlamentarul să-şi depună demisia. Campaniile electorale să se deruleze pe perioada a şase luni astfel încât candidaţii, în vederea elaborării unui portofoliu politic, să aibă timp să cunoască problemele comunităţilor locale şi să întrevadă soluţii legislative pe care să le dezbată cu cetăţenii prin iniţierea unor audieri publice.

Din punctul meu de vedere, Constituţia ar trebui să prevadă infiinţarea Centrelor de Cetăţenie Activă, atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, unde cetăţenii să să discute pe teme de interes general, să-şi plătească online taxele şi impozitele, să afle cum se depun  petiţii în ţară sau la Parlamentul European în cazul în care le sunt încălcate drepturile.

De asemenea, Constituţia României, în format online, ar trebui să facă trimitere la legea care reglementează prevederea constituţională respectivă.

De exemplu, Capitolul V: Administraţia publică, Secţiunea 1: Administraţia publică centrală şi de specialitate, la  art. 117: Înfiinţarea, subpunctul (3) să existe trimiterea la legea organică care prevede condiţiile înfiinţării autorităţilor administrative autonome. Idem la art.118: Forţele armate. La art 121: Autorităţi comunale şi orăşeneşti, ar trebui ca legea care prevede metodologia alegerii primarilor şi a consiliilor locale să facă referire şi la cerinţele accederii într-un astfel de post şi criteriul selectiv să fie cel legat de absolvirea studiilor universitare şi demonstrarea competenţelor în domeniul administraţiei publice.

Constituţia trebuie să prevadă, din punctul meu de vedere, ca orice candidat la o funcţie din administraţia locală sau centrală să aibă studii universitare şi să elaboreze un proiect de dezvoltare a comunităţii rurale sau urbane pe care vrea să o reprezinte şi la dezvoltarea economică, culturală, politică şi socială  a căreia îşi propune să contribuie. În acest moment, s-ar repune bazele şcolii româneşti, căzute în derizoriu tocmai pe motiv că în funcţiile de conducere acced cei incapabili să-şi demonstreze competenţele, dar care au spatele asigurat politic, timp în care persoanele campabile acceptă absurdul în viaţa lor şi stau într-un plan secund.

La art 123: Prefectul, să fie făcută online trimiterea la legea organică care stabileşte atribuţiile prefectului unui municipiu. Foarte puţini cetăţeni cunosc atribuţiile prefectului şi, poate elaborarea unor chestionare în acest sens ar susţine veridicitatea afirmaţiilor făcute. La subpunctul (5) al aceluiaşi art. 123, cred că nu are ce căuta termenul de ilegal.

În ceea ce priveşte regionalizarea României, consider că este mai întâi imperios necesar ca judeţele ţării să cunoască o expansiune economică reală prin stabilirea şi îndeplinirea planurilor de dezvoltare rurală şi urbană, pe întregul teritoriu al României, prin politica paşilor mărunţi, prin realizarea arborelui fiecărei probleme cu care se confruntă societatea actuală, astfel încât cauzele ce generează problemele să poată fi transformate în obiective, prin stabilirea planurilor operaţionale de către persoane cu competenţe în domeniul vizat.

În opinia mea, sistemul politic şi social ar trebui să fie clădit pe principiul utilitarist al interesului general în corelaţie deplină cu principiul meritocraţiei şi ambele principii ar trebui să stea la baza elaborării noii Constituţii a României.


[1]Constituţia României, Editura Steaua Nordului, p. 5

Advertisement

Biserica, spital pentru suflete?

Biserica, spital pentru suflete?

Vrem catedrale, dar mai întâi dorim spitale bine dotate şi şcoli performante!

Biserica ar putea contribui zi de zi la înălţarea spirituală a neamului românesc? Sunt sceptică, deoarece am văzut oameni care se ploconesc la picioarele preoţilor în timpul slujbei şi acestora li se pare normalitate… Iisus fiul a fost egalul oamenilor, de ce preoţii în biserică să nu aibă o atitudine care să impună demnitate enoriaşilor? Îngenunchezi în faţa lui Dumnezeu a cărui casă este biserica, de acord, dar de ce preoţii NU ÎNGENUNCHIAZĂ, în timpul slujbei?

Preoţii vor să domine… Poate este o percepţie greşită, dar sunt un fin observator.

Cred că biserica ortodoxă ar trebui să schimbe regulile spovedaniei. Cele actuale încurajează lipsa demnităţii umane. Existenţa unui confesional, în care mărturisitorul să privească în ochi preotul, ar fi binevenită.

Mesaj către Vodafone

Mesaj către Vodafone

Dragă Vodafone,

Sunt complet nemulțumită de serviciile oferite. În urmă cu aproape doi ani mi-am trecut cartela pe un abonament de 12 euro. Din nu știu ce motive, operatorul mi-a propus să rămână abonamentul pe numele soțului meu. Mă grăbeam și nu am dat prea mare importanță acestui aspect. Am plătit vreo 220 de lei pentru telefon și peste vreo două are am intrat în posesia aparatului. Anul acesta m-am gândit să-mi schimb tipul de abonament și să trec la unul de 15 euro. Zis și făcut, dar de aici începe marea mea dezamăgire!
Am ales un Vodafone 975 Smart III. La nici trei săptămâni, telefonul a început să ridice probleme, mai întâi cu softul, apoi cu difuzorul. Evident, am sunat operatorul și telefonul meu a plecat în service. A venit cu softul schimbat, dar problemele cu difuzorul persistă, ba, mai nou, trebuie să fac tot felul de artificii pentru a găsi o poziție favorabilă pentru a evita zgomotul de fond din căști. Ce fac acum? Îl retrimit în service? Am deja dureri de cap din cauza acestui telefon, chiar dacă îmi place foarte mult.
Mai am o mare nemulțumire. Nu găsesc port adecvat pentru acest telefon. Am întrebat în tot orașul și, cu modul meu de gândire practic, credeam că oferta este pe baza cererii. Se pare că m-am înșelat. Corect era, DACĂ FIRMA VODAFONE SE RESPECTA, la schimbarea tipului de contract să primesc husă, card de memorie, căști performante, fie și contracost și însemna că firma oferă servicii de callitate. Întâmplător, am fost cu o colegă la firma orange. Același tip de abonament și servicii ireproșabile, ceea ce eu nu pot să afirm, până în momentul de față. Veți spune acum că titularul de cont trebuie să facă o sesizare, dar menționez că personal plătesc cele două abonamente Vodafone, unul fiind folosit de mama.
În speranța că pe viitor voi beneficia de servicii de calitate, vă mulțumesc pentru răbdarea de a parcurge aceste rânduri din dorința de a găsi soluții la sesizarea mea.
0722950100

CUM AU DISTRUS SISTEMATIC FACTORII DE DECIZIE ECONOMIA ROMÂNEASCĂ!

“Uzina Tractorul Brașov (UTB) A FOST o companie brașoveană specializată în producția de tractoare. Înființată în 1925 ca fabrică de avioane (IAR Brașov), după venirea în 1946 a autorităților ruse la Brașov care au confiscat o mare parte din utilaje în contul despăgubirilor de război, producția a fost orientată spre fabricarea de tractoare. Primul model scos pe piață a fost IAR 22. În 1948 fabrica devine Uzina Tractorul Brașov și, cu începere din 1960, apar pe piață primele modele de concepție integral românească, alături de cele cu motor Fiat. În anul 1990, uzina avea 23.000 de angajați[1]. După 1990, Tractorul a intrat într-un lent proces de privatizare, care aproape că i-a secătuit resursele. Nu de puține ori, angajații uzinei au ieșit în stradă pentru a-și exprima nemulțumirea față de tergiversările guvernanților. În anul 2002, compania a produs circa 4.000 de tractoare la o capacitate de producție de 32.000 de tractoare/an[2]. În anul 2004 societatea a fost la un pas de privatizare, cumpărătorul fiind fabrica de tractoare din Italia Landini[1] dar din cauza neînțelegerilor cu autoritățile locale și din cauza alegerilor de atunci privatizarea nu a mai avut loc. Cu toate acestea, uzina și-a continuat producția, din 2004 trecând la fabricarea tractoarelor din gama „4”. În 2007 uzina a fost închisă, intrând în lichidare.” – http://ro.wikipedia.org/wiki/Uzina_Tractorul_Brașov

România are nevoie de tractoare! Cei care şi-au cumpărat cu bani grei un loc în administraţiile locale sau centrale ştiu că agricultura se face cu utilaje?!

Jaful de la CFR!?

Jaful de la CFR!?

Jaful de la CFR? Eu zic că este vorba de jaful sistematic al bunurilor naţiunii române, de parcă cineva ar vrea să pună definitv ţara asta pe butuci!

De fiecare dată când merg cu trenul, mă întreb dacă cei ce ne oferă servicii ştiu ce înseamnă respectul faţă om… Niciodată trenurile nu arată aşa cum ar trebui, iar de întârzieri nici nu mai vorbim. Am ajuns să ne bucurăm când trenul are o întârziere de 30 de minute, ştiind că ar fi putut fi una de 120 de minute. Ba, mai mult, dacă priveşti pe geam constaţi delăsarea adminstraţiilor locale căci în fiecare gară peisajul este dezolant – buruieni şi deşeuri aruncate la întâmplare.

CFR oferă servicii de slabă calitate călătorilor, timp în care veniturile managerilor sunt colosale fără a fi justificate prin eficienţa deciziilor oglindite la nivelul îmbunătăţirii infrastructurii feroviare…

Eu nu înţeleg de ce nu transformâm gările în muzee şi nu renunţăm la casele de bilete, înlocuindu-le cu tonomate şi de ce nu ne canalizăm eforturile pentru a avea trenuri performante, asemeni ţărilor civilizate…

Un singur corupt!

Un singur corupt!

 

Se pare că DNA a rezolvat problema corupţiei în România! Din punctul meu de vedere, penitenciarele ar fi neîncăpătoare pentru toţi cei ce au contribuit la instaurarea haosului în România, totul sub masca descentralizării greşit înţelese, care a adus România în pragul dezastrului economic…

Legi clare, concise şi aplicabile ar rezolva problema abaterii de la normalitate, fără teama de a greşi. Dar cine să vină cu aceste legi clare şi concise? Habarniştii care au ajuns în Parlamentul României, cumpărându-şi un loc pe listele electorale? Să fim serioşi! Este imposibil să avem pretenţii de la o masă de oameni animată doar de propriile interese! Se vede cu ochiul liber că guvernanţilor postcomunişti nu le-a păsat de România!

Ar fi interesant de studiat nivelul bunăstării şi al veniturilor tuturor celor ce au deţinut un portofoliu ministerial, parlamentar sau în cadrul adminstraţiilor locale. La nivelul simţurilor ştim rezultatele, le şi vedem, dar ridicăm din umeri, iar braţul legii este ciunt…

Ce gândeam în anul 2009 – pare a fi valabil şi în anul 2013

 Protecţia socială a şomerilor în România este aproape inexistentă sau este insuficientă. Măsurile active şi măsurile pasive au un ritm lent.

Dorinţa de recâştigare a demnităţii prin muncă, reunirea şomerilor din România si militarea pentru locuri de muncă, ar putea convinge Guvernul României să ia decizii pentru reconstrucția agrară a țării.

Un șomer suedez, cu indemnizatia de șomaj, iși poate achita toate cheltuielile legate de intreținere, iar statul aplică TVA mic la produsele alimentare. În România, prețurile s-au aliniat la piața europeană, deși veniturile românilor sunt de 3-4 ori mai mici decât ale celorlalte state membre UE.

Cuantumul ajutorului de şomaj ar trebui să asigure cuantumul cheltuielilor cu intretinerea si hrana, într-o ţară civilizată, cu guvernanţi aflaţi în slujba cetăţeanului şi cu cetăţeni aflaţi în slujba comunităţilor locale…

 Protecţia socială a copiilor şi familiei în România – un eșec total

Există o legislație foarte bine pusă la punct în domeniul protecției copiilor? 

Întâlnim, din păcate, în România secolului XXI, copii care nu au acces la educație, copii maltratați, molestați, copii scoși la cerșit, copii vânduți, etc. Există familii ce trăiesc la limita existentei si care sunt condamnate de nepăsarea societății la o viață fără speranță de mai bine. Beneficiază oamenii străzii de asistență medicală? Întâlnim părinți care plătesc vaccinul micuților și mame ai căror copii mor la naștere sau copiii pleacă din spital cu boli a căror vindecare se face cu medicamente plătite din propriul buzunar… Întâlnim mame care nasc în spitale private deși veniturile lor pe tot anul reprezintă suma plătită pentru naștere și, în aceste condiții, putem concluziona că statul nu susține mama și copilul așa cum ar fi normal

Din punctul meu de vedere, cuantumul alocațiilor de stat pentru copiii ce provin din familii nevoiașe ar trebui să acopere în procent de 50% cheltuielile necesare dezvoltării armonioase a micuților, dar nu ca părinții să primească bani ci doar să beneficieze de gratuități pentru micuț. Un astfel de sistem ar însemna și necesita organizare, iar România la ora actuală nu este capabilă decât să permită extinderea haosului…

 Protecţia socială a persoanelor sărace. Sistemul de garantare a veniturilor minime în România nu a existat in perioada de tranziție. Am avut astfel pensionari cu o pensie de 15 lei, iar la polul opus pensionari cu venituri de la bugetul de stat de 30.000 de lei ceea ce arată că niciun guvern nu a fost preocupat de legea salarizării unice si nici de legea pensiilor.

Sărăcia este rezultatul dezinteresului manifestat de regimul politic faţă de bunăştarea naţiunii.

Prezentarea sintetică a felului în care funcţionează protecţia socială a persoanelor sărace într-o altă ţară rămâne o enigmă, niciun post de televiziune neavând astfel de preocupări.

Din punctul meu de vedere, ajutorul social pentru persoanele nevoiaşe apte de muncă ar trebui acordat numai dacă aceştia prestează o muncă în folosul comunităţii, iar pentru bătrâni acesta ar trebui acordat sub forma produselor în natură.

 Incluziunea socială a grupurilor vulnerabile: persoane cu dizabilităţi, tineri din centrele de plasament, minorităţi etno-culturale, etc. Promovarea egalităţii de şanse.

Măsurile de protecţie socială care pot promova cel mai bine incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi, în opinia mea, ar fi mai intâi educarea tinerilor în spiritul respectului și al toleranței și implicarea lor în activități de voluntariat pe termen lung. Personalul din centrele în care copiii sunt instituționalizați sa aibă înaltă calificare, dublată de dragoste față de oameni, iar medicii să fie animați de dorința de cercetare astfel incât anomaliile genetice – rod al unei vieți psihice si mentale- nesănătoase să nu mai afecteze nou-nascuții. În anul 2008 s-au născut în România 1700 de copii cu probleme psihomotorii. În contextul actual economic, politic si social acesti copii sunt condamnați să fie poveri pentru parinți sau să intre în centre unde nu li se asigură atenția corespunzătoare ce ar putea duce la ameliorarea stării de sănătate sau a handicapului respectiv.

În România mileniului III, nu există locuri de muncă nici pentru oamenii sănătoși, iar cei cu un handicap minor iși duc zilele cu greutate, de parcă povara păcatului Evei ar trebui să o poarte ei veşnic.

   Din punctul meu de vedere, tot sistemul economic, social, politic si cultural trebuie regândit. Ce a fost bun si foarte bun pe vremea „cismarului” trebuie reconfirmat, revalorizat si pe pilonii respectului față de sine și fata de semeni trebuie reformat sistemul de sănătate, de educație, juridic, de asistență socială, pe eșafodajul competiției loiale şi constructive, inexistentă in România, care să aibă la bază PRINCIPIUL MERITOCRAŢIEI.

 

Gânduri din anul electoral 2008

 La orice canal de televiziune local sau naţional, la ore de vârf, in campanii electorale, suntem asaltaţi de promisiunile celor ce candidează pentru un post de edil în mediul urban, mai puţin mediatizate fiind opţiunile şi promisiunile venite din partea celor ce vor să ocupe un fotoliu de primar în mediul rural, dovadă certă că satele ţării sunt cam uitate de Dumnezeu şi lăsate de izbelişte într-o Românie a secolului XXI, ţară cu potenţial agrar neexploatat din cauza incapacităţii de concepţie şi a lipsei viziunii celor ce au dormit în timpul mandatului de primar cât şi din cauza guvernelor postdecembriste, aflate într-o continuă agonie…

     În oraşul nostru, Drobeta Turnu Severin, au pornit pe drumul biruinţei, prin intrarea într-un dialog amplu mediatizat cu cetăţenii din diversele cartiere ale urbei, candidaţii din partea PD-L şi PSD, Constantin Gherghe şi respectiv Ion Sârbulescu, pioni ai scenei politice ce au făcut o rocadă mare, ca la jocul de şah, căci domnul Gherghe a plecat de la PSD spre PD-L, iar domnul Sârbulescu de la PD-L spre PSD.

 Recent am avut ocazia să ajung în autogara oraşului nostru. Cu uimire am constatat că fosta clădire a fabricii de confecţii a dispărut din peisaj, un morman de moluz şi ceva deşeuri menajere patronând zona. Am întrebat un trecător şi am aflat că pe locul acela se va construi un mall… Iniţiativa pare lăudabilă, dar cartierul este în mizerie de nedescris. Suntem învăţaţi cu astfel de zone, căci şi clădirea eurogării apare ca o distinsă doamnă într-o mare de gunoaie şi de multe ori am constatat că proiectele nu vizează dezvoltarea unei zone întregi ci doar o construcţie în sine, ce înghite bani cu nemiluita.

Revin la autogara oraşului… O clădire al cărei istoric nu îl ştiu, dar o clădire care azi arată jalnic, fiind parcă locuită de nişte oameni delăsători, lipsiţi de spiritul practic şi gospodăresc, nişte oameni care sunt sclavii profitului obţinut din exploatarea mijloacelor fixe. Fără să exagerez, am avut senzaţia că sunt într-un cartier de rromi si ei de altfel victime ale unui regim care nu respecta inca omul…

Oamenii par să nu vadă condiţiile în care trăiesc, dorindu-şi să ajungă la destinaţia aleasă cât mai repede, indiferent dacă autobuzul pus la dispoziţie nu este nici pe departe aproape de normele europene, chiar dacă microbuzul este foarte aglomerat, chiar dacă angajata firmei la unii taie bilete şi la alţii nu, etc.

Pe drumul spre casă am mers pe strada paralelă cu bulevardul Tudor Vladimirescu. Evident, mai întâi m-am îngrozit de condiţiile în care trăiesc oamenii din zona autogării, căci totul pare o scenă ruptă din romanele lui Kafka, unde masele îşi duc viaţa de pe azi pe mâine, acceptând condiţii inaceptabile, deşi avem instituţii răspunzătoare de sănătatea populaţiei, inspecţia muncii, protecţia mediului, etc.

Diferenţa între noi şi europeni este aceea că ei militează pentru un trai decent, al cărui prag şi-l doresc să-l depăşească zi de zi, iar noi ne mulţumim cu foarte  puţin, sau cu praf în ochi, sau iar cu promisiuni neonorate, căci legea în România permite la început aleşilor să ne ia minţile cu fel de fel de angajamente faţă de popor şi tot aceeaşi lege le permite să părăsească fotoliile în care au fost investiţi prin vot fără a răspunde în faţa naţiunii pentru eşecurile din timpul mandatului sau pentru stagnarea judeţului pe locuri codaşe în ierarhia naţională.

Atât timp cât legea va fi permisivă, partidele nu vor scoate la rampă oameni capabili să producă schimbarea ci doar oameni cu bani, aflaţi în posibilitatea susţinerii financiare a partidului şi a campaniei proprii. Până când nu se vor realiza coaliţii între oamenii cu viziune şi cei care au disponibilităţi financiare, până când partidele nu vor duce o politică de depistare a celor cu potenţial politic în rândul membrilor partidului respectiv, politica în România va fi apanajul celor ce se plimbă de la umbră la soare, fără a învăţa nimic de la măreţul astru, căci el este cel care trimite căldura pe Pământ fără a ţine cont că unii sunt răi şi alţii sunt buni. Avem nevoie de oameni care şi-au biruit orgoliile şi care au învăţat să comunice şi cu duşmanul!

„Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai ca daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezi în vîrf, pentru ca nu e nici în interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati!” – Petre Ţuţea

*****************************

Nu am mai vizitat zona Autogării, dar nu cred că s-a schimbat mare lucru…

2007, Scrisoare adresată Guvernului României…

    În 2007, cand inca nu aveam clarificate notiunile de bunastare si interes national, am scris pe adresa Guvernului României, evident spre deliciul lecturii şi al amuzamentului, căci nu cred că liota aceea de oameni  care îşi reprezintă propriile interese ar putea mişca un deget şi pentru creşterea nivelului de trai al poporului român şi cu atât mai mult să ia în calcul propunerile venite din partea unui simplu cetăţean!

Poate ar fi excelent ca numărul celor ce semnalează neregulile existente în societatea românească la ora actuală să fie în creştere, astfel încât aleşii noştri să nu mai doarmă bine mersi pe timpul mandatului, fie că este vorba de administrativ, de executiv sau de legislativ.

Depeşa mea, aruncată în cutia electronică a guvernului României, o supun atenţiei dumneavoastră:
*************************************

–  Va scriu in calitate de cetatean al acestei tari, in calitate de profesor, dar si in calitate de parinte.

  Problemele scolii romanesti sunt strans legate de problemele societatii romanesti. Politica anilor postdecembristi a fost una antisociala si asta se reflecta in nivelul de trai al poporului, dar si in nivelul de  educatie al tinerilor. In acesti ani s-au tras cele mai mari tunuri si au aparut peste noapte marii magnati, a caror avere de multe ori nici nu poate fi justificata. Nu FAC DIFERENTE intre guvernele postdecembriste deoarece haosul s-a instalat gradat prin predarea de stafeta si contributii importante la dezorganizarea societatii si-au adus toti cei care au prins un fotoliu directorial sau ministerial.

  Referitor la scoala din Romania, afirm ca scoala romaneasca se afla in plin declin si toti pionii raspunzatori de evolutia ei par incapabili sa redreseze ceva in sistem. Cele doua sectoare – SANATATEA si INVATAMANTUL- sunt fiicele vitrege ale unei guvernari haotice. Prestatorii de servicii din ambele ramuri vitregite de competenta si de valoarea conducatorilor ei sunt platiti execrabil in raport cu menirea unora si a altora.

  Medicul salveaza vieti, iar profesorul modeleaza aurul cenusiu al natiunii. Si unii si altii sunt intr-o greva continua, sunt permanent discreditati si prost platiti. Consecintele le simtim cu totii atunci cand mergem in vizita la un pacient sau, doamne fereste sa ajungi pe mana lor fara … plic. De partea cealalta, ne ciocnim zilnic de produsul scolii romanesti, de indisciplina tinerilor, de limbajul si de comportamentul lor agresiv, caci scoala nu este capabila sa impuna ordine si disciplina, asa cum nici guvernul nu este capabil sa duca o politica sociala si sa contribuie la cresterea bunastarii poporului roman.

   Cateva propuneri pertinente pentru actualul guvern:

 -marirea salariilor celor din sanatate si invatamant astfel incat un debutant sa beneficieze de un salariu net de 350 de euro;

– punerea pe picioare a economiei, dezvoltarea infrastructurii urbane si rurale;

– investitia in agricultura, reorganizarea economica a vietii satului;

-scaderea impozitelor pentru micii intreprinzatori, caci evaziunea fiscala este in floare;

-acordarea unui numar de Kwatti gratis, caci inca se fura curent electric;

-acordarea gratis a 2 metri cubi de apa rece si calda/pe apartament, caci oamenii au contrafacut apometrele;

-scaderea pretului la alimente si verificarea tranzactiilor imobiliare;

-tinerea pietei bancare sub control, caci cetatenii sunt jefuiti practic de dobanzile practicate si asta realizeaza prea tarziu;

-scoaterea la concurs a posturilor de ministri. Faceti apel la nivel national si nu mai faceti numiri pe functii a unora ce nu stiu decat de interesul propriu. Tara are nevoie de oameni capabili de sacrificiu, de oameni iubitori de oameni si dornici sa arda ca o flacara pentru a ramane in memoria poporului roman prin faptele marete nicidecum prin tertipuri josnice.-

           Închei cu un citat: Cea mai aspra mustrare este “mustrarea de constiinta“. John Ellis Large şi, sincer, cred că aleşii noştri nu au aşa ceva!!

******************************************

Din păcate, nimic nu s-a schimbat! Am scris mult şi degeaba! Zi de zi sunt uluită de acceptarea care a pus stăpânire pe naţiunea română!

31 octombrie 2005 – Scrisoare adresată preşedintelui României

Va scriu in calitate de cetatean roman, cu domiciliul stabil in Drobeta Turnu Severin. Sunt puternic contrariata de lipsa de implicare a factorilor de decizie la nivel local, judetean si national.

   Personal cred ca in Romania lipseste controlul si guverneaza INDIFERENTA!

   Romania este in MIZERIE, la propriu si la figurat! Democratia este doar pe hartie! Activitatea unor institutii ale statului consta doar in intocmirea unor hartii, fara aplicabilitate concreta in practica. Consider ca suntem milogi la portile Europei, nicidecum demni, cum sustineati dumneavoastra!

  Satele Romaniei sunt in paragina, primarii lor sunt absolventi a patru clase primare sau acum isi completeaza studiile liceale. De vina sunt partidele politice care promoveaza in functii pe cei care sustin financiar campaniile electorale. Lipseste transparenta deciziilor administratiei publice locale si centrale; nu exista dialog intre “alesii poporului” si cetateni si nu exista implicare in problemele societatii. Priveam ieri, 30.oct.2005, un reportaj pe Discovery, referitor la pregatirile pe care le face Beijing-ul cu ocazia gazduirii jocurilor olimpice 2008 si admiram mandria unui popor comunist de a fi in atentia lumii, iar noi asteptam “pomeni” ce se risipesc, fara a stii sa promovam oamenii de valoare.

  Daca in campaniile electorale s-ar prezenta CV-urile celor ce tind spre o functie politica, daca s-ar promova imaginea lor, daca s-ar analiza acuzele aduse lor sau membrilor familiei probabil nu ar mai ocupa aceste functii, lasand libere posturile pentru cei ce iubesc natiunea romana si pot schimba starea de fapt.

  Tinerii inteleg ca pot sa parvina in viata sociala si fara prea multe studii, inteleg ca le este permisa orice frauda atat timp cat in Romania nu se respecta legea.

   Incerc sa fiu explicita, dar sunt intr-un Club Internet, unde cativa tineri se exteriorizeaza zgomotos, rod al educatiei primite in scolile romanesti. Nu ma mir foarte mult deoarece un comportament asemanator am observat si la membrii Parlamentului. No comment!!

   In Romania nu se respecta legea!!! Am facut o serie de sesizari catre diverse ministere, institutii si departamente privind situatia cu care se confrunta orasul meu si nu numai. Legea 233/2002, privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor, exista doar pe hartie! Am toate copiile mesajelor electronice trimise catre institutiile locale si nationale, ca petitii.

   Personal, nu pot sa inteleg de ce politicienii nostri nu au gandire de sinteza! Probabil nu au stralucit la stiintele exacte, care, se stie, dezvolta gandirea divergenta. Daca ar aveau-o, ar gasi o infinitate de solutii la problemele Romaniei, ceea ce ne-ar permite intrarea in UE pe usa din fata, nu prin cea din spate, ramanand croitorii si cismarii Europei!!!

   Poate ar trebui sa fiti mai des in emisiuni TV, facand apel la populatia Romaniei, aducand la cunostinta cetatenilor tarii ca fara munca nu poate fi vorba de progres, ca v-ati bazat campania pe “vorbe”, nu pe analiza situatiei concrete din tara, ca impreuna vom gasi solutii, libertatea de gandire fiind intr-adevar un drept existent in democratia romaneasca. Poate ati deveni un model pentru cei ce ar trebui sa serveasca intereselor Romaniei…

   Inchei, folosind un citat din Reinold Neibur: “Da-mi, Doamne, calmul, degajarea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul sa schimb ceea ce pot schimba si intelepciunea de a putea face diferenta dintre ele.”  

**************************

Suntem săraci…??!!

Motto: “[…] O valoare nu este ceea ce posedam. Nici o realizare cu care sa ne mandrim. O valoare este o misiune, o motivatie, un stimulent pentru a trece la fapte. Cu cat este mai puternic stimulentul, cu atat mai mult putem obtine impreuna in batalia pentru ‘a trai mai bine’. Nu numai vietile noastre dar si ale altora. In Europa si in lume.[…]” – Jan Peter Balkenende, prim ministru al Olandei

Pentru a combate sărăcia în România, trebuiesc analizate cauzele şi evaluate efectele indiferenţei şi delăsării verigilor guvernamentale centrale şi locale, fără a omite observarea comportamentului tinerilor, adulţilor şi bătrânilor, căci împreună formăm societatea şi fiecare în parte suntem o verigă fundamentală a ei.

De ce suntem indiferenţi la lipsa valorilor morale?? De ce rămânem impasibili la propria noastră existenţă monotonă şi prinsă în tonuri de negru şi gri…?? De ce acceptăm şcoli insalubre şi spitale mizere?? De ce suntem dispuşi să ne cumpărăm drepturile, când ele sunt stipulate prin lege, dar mai puţin aplicabile în viaţa de zi cu zi?? De ce trăim într-o minciună colectivă, încercând să transformăm la nivelul mentalului negrul în alb? De ce nu ne educăm copiii să depună efort fizic şi intelectual susţinut? De ce nu suntem capabili să generăm conflicte constructive cu efect benefic asupra propriei evoluţii…?

Par întrebări fără răspuns!! Suntem, înainte de toate, săraci spiritual! Dar poporul acesta are un filon al spiritualităţii ce trebuie să producă în conştiinţa neamului românesc o revoluţie interioară prin care să renască valorile morale, asemenea păsării Phoenix, emblemă a ciclurilor morţii şi ale vieţii, a eternelor renaşteri din propria cenuşă.

Dar nu putem renaşte spiritual dacă nu suntem dispuşi, la vârsta maturităţii, să ne supunem noi înşine unei proprii introspecţii, unei analize amănunţite şi sincere, unui bilanţ al propriului eu, atingând cele mai adânci tenebre ale sufletului, atent ascunse celorlalţi, şi căutând în adâncul trăirii noastre să ne abandonăm Universului şi să  înţelegem cu menirea pe care o avem pe acest pământ şi sigur ea nu constă într-o existenţă sordidă ci într-una în care relaţiile interumane şi educarea intelectului pot să declanşeze resorturile fericirii individului, care trebuie să fie în strânsă corelaţie cu fericirea  semenilor.

Vom deveni o naţiune bogată când tinerii acestei ţări vor fi educaţi în cultul muncii, al studiului individual şi al dragostei faţă de ţară şi de oamenii ei, al dragostei faţă de natură şi faţă de omul mapamondului, ridicând la rangul cuvenit RESPECTUL între oameni, reparând cumva greşelile trecutului, spălând ruşinea rasismului şi a antisemitismului.

Pot părea desuete aceste convingeri, dar :

·   până nu vom investi în educaţia tinerilor aflaţi pe băncile şcolii;

·  până când nu vom sensibiliza opinia publică să ia atitudine şi să participe la munca de voluntariat;

·  până când nu vom atrage societatea civilă şi agenţii economici într-un ciclu bine pus la punct de susţinere a şcolii româneşti, de promovare a valorilor, de descoperire şi de sprijinire a talentelor ce nu au posibilităţi financiare;

·până ce statul nu va susţine financiar tinerii pentru urmarea unei forme de învăţământ superior… (În Suedia statul aloca o sumă de bani absolvenţilor aflaţi în imposibilitatea de a se întreţine pe timpul facultăţii, bani ce sunt rambursaţi la terminarea studiilor, cu o dobând infimă. La noi, sistemul bancar nu sprijină loial cetăţenii, de cele mai multe ori nivelul dobânzilor depăşeşte împrumutul.  Statul suedez nu urmăreşte obţinerea de profituri materiale ci de ridicare a poporului prin accesul la o educaţie de calitate, ceea ce reprezinta cea mai bună investiţie…)

·până nu vom învăţa să fim uniţi şi să acceptăm că necesităţile minimale ale fiecărui individ sunt aceleaşi;

·până când nu vom învăţa să ne cerem drepturile şi până când vom avea iniţiativă legislativă;

·până când nu ne vom alege cu atenţie reprezentanţii în Parlamentul României, în Parlamentul European şi în Guvern – din punctul meu de vedere nu putem depăşi corupţia şi hoţia cu acte în regulă ce au dus la stagnarea societăţii actuale, declanşând avalanşa sărăciei, al cărei apogeu se conturează fără urme de estompare în zorii mileniului III…

Educarea voinţei şi stimularea emulaţie constructive – tehnici de a scăpa de procrastinare??

Procrastinarea este un comportament caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu. Psihologii citează adesea procrastinarea ca fiind un mecanism de combatere a anxietății asociate cu începerea sau finalizarea unei sarcini sau a unei decizii.

Cercetătorii în psihologie folosesc trei criterii pentru a categorisi procrastinarea. Pentru ca un comportament să fie considerat procrastinare, acesta trebuie să fie:

  • neproductiv,
  • inutil și
  • întârziat.[1]

Procrastinarea este un fel de amânare cronică. Câţi dintre noi ne putem lăuda cu faptul că tot ceea ce ne propunem să finalizăm zi de zi şi reuşim să ducem la bun sfârşit? Ţi se poate întâmpla să îţi propui să faci o acţiune şi să o realizezi doar cu ochii minţii, fiind incapabil să te mobilizezi fizic sau intelectual pentru îndeplinirea sarcinii propuse. Volens-nolens, ne putem pune câteva întrebări legate de procrastinare, fără pretenţia de a fi singurii care încercăm să aprofundăm acest subiect:

·         De ce suntem dispuşi să procrastinăm?

·         Care sunt efectele procrastinării asupra psihicului nostru?

·         Este mai uşor să leneveşti decât să acţionezi?

Mi s-a întâmplat de multe ori să amân o acţiune propusă la nivelul câmpului meu decizional, deci fără constrângere din exterior. Lenevind, poţi vedea cu ochii minţii cum acţionezi şi asta poate avea şi un efect benefic  asupra  dezvoltării personale, atât timp cât nu devine o obişnuinţă.

Din punctul meu de vedere, procrastinarea apare pe fondul  lipsei unei educaţii pentru implicare, lipsei unor activităţi intelectuale şi fizice, dar şi din cauza unei slabe motivaţii. Eviţi să faci ceea ce nu-ţi place, de obicei.

Elevilor nu le mai place la şcoală şi automat asta generează procrastinare oglindită în rezultatele slabe la examenele naţionale, exceptând procentul de 20-30% care învaţă din plăcere sau din obligaţie.

Studenţii sunt şi ei tentaţi să procrastineze. De ce? Uneori merg la cursuri şi se plictisesc. Alteori  decid să aibă alte preocupări, puţini fiind cei capabili de mobilizare intelectuală. De ce? Pentru că sistemul de învăţământ este axat mai mult pe partea teoretică şi mai puţin pe partea practică.

De ce procrastinează un student din învăţământul universitar? Din comoditate? Din lene intelectuală? Din lipsă de motivaţie? Cred că aceştia sunt pilonii care susţin procrastinarea în rândul studenţilor şi ea poate deveni un stil de viaţă dacă cei din jur sunt indiferenţi la comportamentul tinerilor.

Poate învăţa un student în sesiune ceea ce nu a învăţat într-un semestru? Răspunsul este DA, din punctul meu de vedere, dar se operează cu memoria de scurtă durată şi informaţiile se şterg din memorie instantaneu după susţinerea examenului.

Evident, este mai uşor să leneveşti decât să acţionezi.

Tehnicile de a scăpa de procrastinare există, dar oricât ar fie le de numeroase este nevoie de VOINŢA individului, de autoanaliză şi de comparare cu membrii grupului, de raportare la grup şi la valorile lui, de lectură şi de cunoaşterea a cât mai multor profile psihologice. Este nevoie de crearea unui cadru favorabil  emulaţiei constructive. Studentul se poate închide într-o încăpere pentru a finaliza studiul unei opere şi poate scrie pe hârtie ideile care-i trec prin minte, dar toate se reduc la actul decizional.

Când iei decizii bune? Când la marginea tunelului te aşteaptă o recompensă. Care este recompensa studentului? Pe termen scurt, nota. Pe termen lung, devenirea unei persoane active la nivelul societăţii şi ascensiunea pe scara valorică.Este societatea pregătită să aplice principiul meritocraţiei?

Din punctul meu de vedere, procrastinarea este determinată şi de lipsa valorilor unei societăţi. Îmi poate fi lene să finalizez o lucrare. Care sunt consecinţele deciziei mele de a nu o finaliza? Există recompense care să mă determine să iau cea mai bună decizie? Mă pot întreba, ca student, unde sunt angajaţi studenţii  sutelor de facultăţi… Câţi sunt plecaţi peste hotare? Câţi lucrează în domeniul pregătirii de bază? Câţi colaborează cu mass-media? Câţi devin membri ai partidelor politice? Cât din ceea ce au învăţat în facultate folosesc la schimbarea mentalităţii societăţii, la schimbarea ei? Câţi absolvenţi de universităţi devin şomeri? Răspunsurile la aceste întrebări mă pot demotiva sau mobiliza pe mine, dar şi pe cei ce vin în urma mea…

 

12.12.2013 – Energii pozitive sau negative?

Întotdeauna am fost fascinată de puterea cifrelor ce conferă o anume aură zilelor din calendarul ortodox şi nu numai… La nivelul simţurilor, cred că cifrele dau o anume încărcătură energetică zilei respective, care, prin interferenţă cu propriul nostru câmp energetic, dar şi al lumii înconjurătoare, întregesc magia unei zile făcând-o mai mult sau mai puţin reuşită…
Cu încărcătură energetică sau nu, cu siguranţă, nu voi uita niciodată ziua de 12.12. 2013, zi în care am trecut, fără disconfort şi fără teamă, de prima etapă a procedurii de implant dentar. Am ajuns la cabinet la ora 14 şi la ora 15.30 mă pregăteam să plătesc intervenţia. În următoarele două ore am scăpat de efectul sâcâitor al anesteziei… În dimineaţa următoare eram foarte puţin umflată. Aproape am scăpat şi de acest inconvenient cu foarte multă gheaţă…
Urmează perioada de osteointegrare, debutul ei fiind sub semnul antibioticelor…

Revenind la ziua cu pricina, vă mărturisesc că  m-am lăsat cu o doză maximă de optimism pe mâna medicului implantolog Dragos Antonescu, a medicului Raluca Lunguleasa Floricică şi asistentei Tudor Laura – echipa cabinetului SEVERIN IMPLANT CLINIC cu sediul în fosta Policlinică de stat situată pe Serpentina Roşiori nr. 1, la etajul 1 în aripa de vest. Procedura nu a fost dureroasă. Simțeam cum bucăți de os sunt aspirate rapid. Am simțit uneori ezitarea doctorului, alteori graba. La final, medicul mi-a fixat proteza mobilă pe maxilarul ce suferise procedura de implant și adiție de os. Nu cred că a fost cea mai inspirată decizie.

Persoanele din anturaj au fost uimite să constate că am ales să fac implantul în Drobeta Turnu Severin și nu într-o clinică universitară. Cred că aici a intervenit o forță a lucrurilor…

Azi, 13.12.2013 am făcut radiografia de control, la Clinica Hident. Poziția unui șurub din cei patru nu este tocmai verticală, ci sesizabil înclinată. Să sfideze șurubul legile fizicii? Voi ce credeți? Sper ca liniștea din timpul intervenției să nu se transforme în furtună și sper ca totul să fie bine…

Pentru a evita tot felul de suspiciuni, și am găsit multe pe forumurile de discuții pe această temă, cred că înainte și după intervenție doctorii implantologi trebuie să elibereze o fișă în care să specifice numărul de implanturi, tipul de implant, adiții de os, alte intervenții, astfel încât pacientul să aibă o garanție a intervenției. Altfel spus, un plan de acțiune semnat de pacient și doctor ar trebui să fie prima etapă a unui demers lung și costisitor…

2 iulie 2014 montată lucrarea finală

2 iulie 2015

Azi, lucrarea mea de implant dentar are un an de zile. Dacă pe 12.12.2013 mi-au fost fixate șuruburile, lucrarea finală a fost montată pe 2 iulie 2014.
Cred că cerul a ținut cu mine, căci la cum aratau șuruburile, la prima radiografie, nu ai fi zis că se vor fixa definitv în os.
Culmea știți care este? Cel mai drept șurub s-a dovedit a fi strâns prea mult, bănuiesc, căci doctorița a făcut o rotație pe el, după ce fixase capsele de vindecare o dată și, din cauza asta, am rămas cu trei implanturi, eu neînțelegând procedura și neprimind explicații prea multe, M-a mai uimit și faptul că șurubul a rămas pe poziție, deci nu a fost scos. Nu mi-am făcut încă timp, pentru că mă simt foarte bine cu lucrarea, dar trebuie să merg la încă un doctor stomatolog pentru a mă edifica ce și cum.
Vă mărturisesc că viața mi-a demonstrat că tot ce mi se-ntâmplă este în favoarea mea și de aceea nu m-am impacientat și am acceptat decizia lor, fără să insist să aflu ce factori au determinat anularea implantului pe canin.
Din experiență…
După implantul șuruburilor nu am avut nicio problemă. ”Nepoata” directorului Băietoniu mă tot întreba cum de nu m-am umflat, cum de nu am făcut nicio infecție, destăinuindu-mi că unchiul a făcut implant (la 73 de ani ?) și s-a ales cu un proces inflamator de toată frumusețea. Adevărul este că știind câte ceva despre medicamente și despre reacția organismului față de corpurile străine cu care vine în contact, înainte de intervenție cu două săptămâni am luat antibiotic, dar nu din 6 în 6 ore, ci am început cu o pastilă pe zi, vreo 4 zile, apoi cu 2 pastile, vreo 3 zile, cu 3 pastile, vreo 2 zile, ajungând la 4 pe zi până în ziua intervenției. Deși m-a cusut fedeleș doctorul Dragoș Antonescu, de parcă ar fi fost plătit de cineva pentru asta, nu am avut nicio problemă a doua zi, corpul având antibioticul necesar și am ieșit cu bine din această încercare.
La montarea finală a lucrării, doctorița insista ca asistenta să folosească soluția trimisă de doctorul implantolog. M-am gândit că mă mai așteaptă vreo surpriză și, într-adevăr, la trei patru zile aveam senzația de carne stricată în gură. Nu-mi pierd cumpătul cu una cu două. Știam că bicarbonatul de sodiu este un remediu de excepție pentru orice cultură de bacterii și am masat gingiile seară de seară cu praful alb extrem de miraculos.
Concluziile?
1.Înainte de orice intervenție chirurgicală, pacientul trebuie să ia antibiotic cu cel puțin cinci zile înainte;
2. Bicarbonatul de sodiu stopează procesele inflamatorii dentare

14.iulie. 2015

Am fost la dentist. Cu o zi înainte, m-am trezit cu șuruburile de implant la vedere. Credeam că fuseseră fixate definitiv, dar doctorița mi-a spus telefonic că se fixează provizoriu, în primii doi ani.  Sunt sceptică, din orice. Azi mi-a fixat plăcuța pe implanturi, dar procedura nu a fost aceeași ca prima dată. A pus separat plăcuța și apoi lucrarea. Data trecută incorporase păcuța în lucrare și a fixat-o.

Donator de viitor

https://www.facebook.com/CampofrioRomania

https://www.facebook.com/WorldVisionRomania

Devenim mai buni de două ori pe an sau, altfel spus, biserica ne aduce aminte – în pragul celor două momente marcante ale creştinătăţii – că pe scara vituţilor vor ajunge cei buni, cei cu credinţă şi cei cu nădejde în Dumnezeu, dar cui îi mai pasă azi de patimile lui Hristos şi de mântuirea sufletului? Trăim într-o lume în care banul primează şi în care se pierd valorile morale şi, totuşi, în pragul Sărbătorilor de Iarnă ne facem timp să ne împăcăm cu noi înşine şi facem daruri celor dragi, uneori chiar dăruim din agoniseala noastră celor năpăstuiţi de soartă.

În acest sens, şi mass-media lucrează febril. Îi depistează fără greutate pe cei nevoiaşi şi prin intermediul unor sponsori generoşi le pot aduce acestora în suflet şi pe faţă bucuria. Păcat că totul durează doar câteva zile şi păcat că media nu conlucrează cu administraţia locală pentru găsirea unui acoperiş familiilor sărace, cu AJOFM pentru crearea unor locuri de muncă, cu Protecţia Copilului pentru institutionalizarea unor copii ai străzii, dovadă certă ca mecanismul social nu funcţionează. Este ca şi cum verigile lanţului ar fi disparate şi este nevoie de o minte meteorică pentru ca ele să fie înlănţuite funcţional.

De asemenea, partidele politice, aflate sau nu la guvernare, incapabile să propună pachete de programe care să vizeze bunăstarea poporului pe termen lung, în pragul sărbătorilor de iarnă ies la rampă. Profită de mediatizare  şi promovează imaginea partidului exploatând vicisitudinile trăite de unii concitadini, făcând daruri bătrânilor aflaţi în azile sau oamenilor nevoiaşi. Copiii proveniţi din medii defavorizate, aleatoriu intră în acest proiect de scurtă durată.

 Dar faptele bune durează doar câteva zile şi apoi totul reintră în normal, iar noi rămânem aceiaşi CETĂŢENI INDIFERENŢI la INDIFERENŢA ALEŞILOR şi indiferenţi la sărăcia celor nepăstuiţi de soartă…

 An de an sărbătorile de iarnă sunt marcate şi în oraşul nostru, iar bugetul alocat acestora atinge uneori sume exorbitante. Ne fălim cu bradul artificial înalt de 26 de metri şi îmbrăcat cu brazi naturali. Ne înfiorăm de plăcere  la jocul magic al artificiilor, uneori în exces, care zguduie geamurile blocurilor dimprejur si care sunt extrem de costisitoare, cred, pentru ca altfel nu aş găsi o justificare  sărăciei existente în « Orăşelul Copiilor ». Cetăţenii vor uita pentru câteva clipe de grijile cotidiene…

După ce spiritul sărbătorilor de iarnă ne părăseşte, oamenii se întorc la vieţile lor terne şi lipsite de iniţiativă, în care cea mai mare parte le-o ocupă grija zilei de mâine. Cu ani în urmă nu-mi vedeam decât propriul ideal, în timp am învăţat să-i înţeleg şi pe cei din jurul meu, chiar dacă unii sunt sclavii unui stereotip instalat, iar alţii sunt animale de povară, fără idealuri, plafonaţi şi cei mai mulţi sunt într-o continua alergare după bani, indiferent de implicaţii şi uitând de necesităţile spiritului şi sufletului.

Să aşteptăm sărbătorile  iernii cu gânduri bune şi, pentru ca dorinţele noastre să se împlinească, să căutăm să ne vedem greşelile de peste an pentru a nu le repeta, să nu ne lăsăm măcinaţi de ură şi de invidie, de răutate şi de avariţie, să credem şi sperăm într-o reînviere spirituală individuală şi naţională.   Anotimpul purificării  să ne aducă în casă belşug şi în suflet lumina credinţei şi a înţelegerii, a conectării la puterea, înţelepciunea şi iubirea divină!! « Dumnezeu a exploatat toate complexele noastre de inferioritate, începând cu incapacitatea de a crede în propria noastră divinitate »- Emil Cioran, dar putem regăsi divinitatea începând prin a fi buni şi prin a dărui o mână de ajutor celor aflaţi în nevoie.

Am putea să fim mai organizaţi şi asta nu doar de Ziua Recunoştinţei sau în pragul sărbătorilor pascale sau ale naşterii lui Iisus. Tot ce avem în exces şi ne devine nefolositor să putem să donăm, dar pentru aceasta ar trebui să existe centre special amenajate. Eu schimb o mobilă, de exemplu. Mobila veche ar trebui să am posibilitatea să o duc la un centru de colectare mobilier vechi de a cărui existenţă oamenii năpăstuiţi să aibă habar.  Hainele vechi la un centru second-hand şi ar trebui ca în oraşe să fie doar unul singur centru şi acela pentru oamenii sărmani, nu ceea ce se întâmplă acum,  România devenind groapa de gunoi a Europei, primindu-le toate hainele vechi şi toate maşinile poluante. Şi, ca cetăţeni implicaţi la nivelul comunităţilor locale, ar trebui să stăm în coasta edililor şi a guvernanţilor pentru a fi capabili să implementeze programe care să asigure bunăstarea poporului român şi nu ruinarea lui, aşa cum se întâmplă acum.

#campofriofacebine Exemplul celor de la Campofrio ar trebui să fie urmat de toate marile companii producătoare de produse alimentare. Oamenii aflaţi la limita sărăciei ar putea primi periodic alimente dacă hipermarket-urile ar dona cu două săptămâni înainte  alimentele ce ar urma să atingă pragul expirării, decât să le arunce la termenul limită. Fabricile de pâine ar putea dona pâinea veche din punctele de vânzare, etc… Am putea să creăm şi locuri de muncă pentru aceşti oameni, dacă am reînfiinţa crescătorii de animale, abatoare, cantine-restaurant pe lângă magazinele mari româneşti (care nu prea există).

Românii, cetăţeni europeni? Concurs Blogger European

”Pentru concursul Blogger European” – http://ec.europa.eu/romania/focus/images/blogger-european-regulament-2013.pdf

2013 – Anul European al Cetăţenilor precede alegerile pentru Parlamentul European din 2014. Permiteţi-mi să fiu sceptică despre cât de informaţi sunt românii în legătură cu cetăţenia europeană şi cât de ancoraţi şi interesaţi sunt de alegerile viitorilor europarlamentari care ar trebui să reprezinte interesele naţiunii.

Mă întreb câte dezbateri publice au avut loc la nivelul comunităţilor locale pe tema celor două teme de interes general, dezbateri declanşate de mass-media, de administraţia locală sau de diverse ONG-uri?

Românii au devenit din 2007 cetăţeni europeni cu drepturi depline, dar viaţa românului este mult sub standardele ţărilor civilizate din Uniunea Europeană şi motivele sunt multiple şi, paradoxal, sunt neluate în seamă de actualii europarlamentari.

Voi încerca să punctez diferenţele majore care fac ca viaţa cetăţeanului român să fie plină de griji şi de zbateri inutile din cauza lipsei de organizare a structurilor statului, dar şi din lipsa unei societăţi civile – active şi implicate.

 1.Avem un sistem bancar care doar susţine creditarea persoanelor fizice şi juridice, dar nu reinvesteşte capitalul în susţinerea sectorului economic. La scară micro, putem compara sistemul bancar cu bugetul unei familii. Oricât de mare ar fi bugetul, dacă familia mai mult cheltuie decât să investească în afaceri care să aducă profit,  este justificată criza financiară.

Ce se întâmplă în sistemul bancar din România? Creditele sunt foarte scumpe. Nu există nicio protecţie a cetăţeanului. Sistemul bancar are propriile legi şi par necontrolabile. Graficele de rambursare prevăd mai întâi plata dobânzii, în detrimentul ratei creditului.

Legile naţionale şi europene trebuie să reglementeze aceste aspecte astfel încât niciodata plata dobânzii să nu fie mai mare deât rata creditului, iar dobânzile să se alinieze la cele aplicate în Europa.

Au fost promovate diverse inginerii financiare, susţinute de BNR, oglindite în supraestimarea valorii apartamentelor şi terenurilor virane, care au întreţinut artificial economia, care în opinia lui Tăriceanu duduia la ora respectivă.

De asemenea, nu există instrumente de economisire sau dacă există, la sume modice comisionul de întreţinere a depozitului este mai mare decât dobânda oferită de bancă.

 2.În România nu sunt implementate  SOA (Evaluarea opţiunilor ştiinţifice şi tehnologice), departament UE ce se concentrează, în principal, pe teme strategice care vizează:energia şi transportul, securitatea alimentară și o agricultură durabilă, evoluția tehnologiilor informației și comunicațiilor, inclusiv implicațiile  mass-media şi  edemocrație, cât şi perspective de viitor în îmbunătăţiri de sănătate si viaţă

România, ţară membră UE, este corigentă la toate aceste teme strategice, din punctul meu de vedere.

Transporturile sunt aproape monopolizate în judeţele ţării. Energia ajunge la costuri mari la consumatorii casnici. Securitatea alimentară este incertă, iar agricultura este pusă pe butuci atât timp cât primarii satelor nu ştiu să colaboreze cu sătenii pentru a pune bazele asociaţiilor agricole, singurele capabile să permită accesarea de fonduri şi dezvoltarea vieţii economice a satelor României.

România trebuie să demareze proiecte prin care în fiecare sat să existe un centru de cetăţenie activă, română şi europeană, la care sătenii să aibă acces gratuit pentru a învăţa cum se scriu proiecte de accesare a fondurilor europene, cum se depun sesizări online, dar şi să iniţieze dezbateri pe teme diverse. Puterea de exprimare a cetăţeanului moare sigur atât timp cât mass-media nu alocă spaţiu cetăţenilor, iar activităţile e-democraţie sunt mai mult pe hârtiile ONG-urilor decât în viaţa reală.

Prevenţia în Sănătate, în România, nu constituie punct de plecare pentru departamentele răspunzătoare. În sistemul de sănătate, la fel ca în educaţie, în agricultură, haosul este la el acasă. Nu avem campanii de prevenţie şi nici spitale ultradotate. Medicii migrează spre Occident, iar societatea acceptă delăsarea managerilor de spitale, de şcoli, a celor din administraţia locală, cât şi centrală.

În concluzie, avem nevoie ca strategiile STOA să ajungă şi în România şi cred că doar 1% din populaţia României a auzit de departamentul UE – STOA – Science and Technology Options Assessment!

3.   În România nu există un cadrul legislativ ușor de aplicat pentru confiscarea averile obținute ilicit.

Mă întreb cine a condus ţara în 2003, an în care Constituţia României a fost revizuită în urma referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 şi publicată în Monitorul Oficial din 31 octombrie 2003. Mă întreb cine sunt „părinţii” Constituţiei din 2003 şi pun sub semnul întrebării profesionalismul lor atât timp cât Articolul 44, aliniatul (8) din Constituţie precizează că „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Altfel spus, se pleacă de la prezumţia că averea dobândită este legală şi doar bunurile rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate (aliniatul 9)…

Din punctul meu de vedere, Constituţia anului 2003 poate fi răspunzătoare de vandalismul şi hoţiile cu acte în regulă din România care au adus sume fabuloase în conturilor unor persoane care au eludat legea cu bunăştiinţă şi fără frică.

Mă mir de fiecare dată cum oameni cu salariu de la bugetul de stat sunt capabili să-şi ridice o casă în 4 luni de zile şi să o finiseze în alte trei luni… Presa din România demonstrează în cazul unor anchete proprii că sunt indivizi, oameni politici sau nu, ale căror cheltuieli depăşesc veniturile, dar legislaţia este ÎNCĂ permisivă şi nu există bază legală pentru autosesizări.

Din punctul meu de vedere, este imperios necesar ca în Constituţia fiecărui stat să fie prevăzut un amendament conform căruia orice avere să poată fi confiscată dacă nu poate fi justificată legal şi cred că Marea Britanie are o legislaţie bine pusă la punct în acest domeniu.

Consider că măsura de confiscare a bunurilor ilicite este una corectă şi poate aduce însănătoşire unui stat în care corupţia este la putere, cât şi economia subterană… Din punctul meu de vedere, un cadru legislativ naţional, dar şi european ar putea prevede obligativitatea fiecărui deponent ce deţine în conturi sume mai mari de 50.000 de euro să justifice provenienţa banilor.

Din punctul meu de vedere, România ar fi o ţară bogată dacă averile obţinute ilicit ar fi confiscate şi ar reveni bugetului de stat.

4.   Am aflat cu surprindere că Activitatea Economică şi Sectorială (ESW – Economic and Sector Work) presupune în principal o cercetare asupra unui număr de şase aspecte diferite ale situaţiei ţării respective:

•Memorandumul Economic de ţară

•Analiza Cheltuielilor Publice

•Analiza Sectorială – include sectoare precum transporturile, agricultura, educaţia, sectorul industrial etc.

•Evaluarea Sărăciei

•Evaluarea Sectorului Privat

•Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului

Conceptul de calitate implică orientarea spre perfecţiune, spre produs, spre proces, spre costuri şi spre utilizator, iar România, din punctul meu de vedere, este corigentă la  asigurarea calităţii vieţii cetăţenilor. Dacă există departamente în România care să facă analiza celor şase aspecte ce conturează bunăstarea cetăţenilor unei ţări, cu siguranţă acestea nu au ca obiectiv şi îmbunătăţirea situaţiei actuale şi ieşirea din impas prin elaborarea unor planuri operaţionale concrete care să permită transformarea arborelui problemelor în arborele obiectivelor.

5.   Comerţul online este foarte practic, dar nu există o legislaţie în domeniu bine pusă la punct. Se vând produse fără acte de provenienţă, de justificare a proprietăţii produsului vandabil. Prin intermediul acestor platform, în România, un hoţ îşi poate distribui lejer marfa fără să îşi asume provenienţa acesteia. Putem vorbi şi de o industrie pornografică online şi de o industrie a drogurilor…

Economia digitală poate crea oportunităţi de afaceri cinstite doar dacă va exista o legislaţie corectă şi dacă poliţia internetului va trece de la stadiul de concept la structură funcţională.

6.   Cultura este o Cenusăreasă a României… Deşi există o Lege a patrimoniului cultural, în România găseşti aproape la tot pasul monumente istorice lăsate în paragină şi trecătorul, cel care mai are timp să privească în jurul său, poate înţelege lejer că autorităţile locale sunt preocupate de contracte şi afaceri mai mult decât de cultura poporului român…

Ce moştenire culturală vom lăsa viitorului este greu de spus. Să binecuvântăm secolele în care oamenii creau din dorinţa de a lasa ceva în urma lor, îşi urmau un vis şi aveau şansa unor şcoli de ucenicie de calitate. Azi caracterul umanităţii se reliefează, din punctul meu de vedere, în obiecte decorative de prost gust. Până şi iconografia are de suferit…

Cultura unui popor rezidă din preocuparea societăţii pentru educaţie de calitate în care să se pună accent pe învăţarea prin descoperire, pe cultivarea creativităţii şi promovarea valorilor.

Cultura şi creativitatea secolelor apuse sunt şi vor rămâne surse importante de creştere economică. Palatul Peleş, de exemplu, va rămâne emblema casei regale. Care este emblema culturaăl a guvernelor postdecembriste? INEXISTENTĂ, din punctul meu de vedere…

7.   În opinia mea, ROMÂNIA nu are politici guvernamentale şi monetare pentru scăderea inflaţiei, creşterea productivităţii muncii, scăderea ratei de schimb, scăderea ratei de impozitare, scăderea costului operării unei afaceri şi nici investiţii masive în infrastructura.

În România, puterea de cumpărare a leului a scăzut vertiginos în ultimii ani. Neavând o rată a inflaţiei mică, ţara intră la risc de competitivitate. O inflaţie redusă atrage de la sine o rată de schimb care să asigure competitivitate ţării prin creşterea exporturilor.

În România rata de impozitare este destul de mare ceea ce dezarmează micii întreprinzători şi face ca evaziunea fiscală să fie de nestăpânit, ţara având numai de pierdut din lipsa unor politici în domeniu care să vină în sprijinul reinvestirii profitului. Nu există nici politici care să reglementeze o lege a sponsorizării astfel încât societatea civilă să aibă un interes major să sprijine structurile deficitare ale societăţii româneşti – şcoli şi spitale. De asemenea, statul ar trebui să sprijine iniţiativa privată prin acordarea unor credite micilor întreprinzători, rambursabile în cinci ani de la începerea afacerii şi cu dobândă infimă.

În România Ministerul Transporturilor nu a avut niciodată în vedere investiţii masive în infrastructura feroviară, România, fiind una din ţările UE în care kilometrul de autostradă ajunge la costuri exorbitante deoarece sunt semnate contracte dezavantajoase cu partenerii străini, rămâne o ţară cu o legislaţie permisivă şi neadaptată abaterilor de la codul civil şi penal, ceea ce face ca mulţi corupţi să fie în libertate.

COMPETITIVITATEA înseamnă concurenţă loială. România nu are parte de competitivitate pe plan European atât timp cât ţara este invadată de hypermarket-uri străine şi producătorii români nu au posibilitatea să-şi expună mărfurile în Europa, neexistând o legislaţie în acest domeniu şi abia dacă reuşesc uneori să-şi expună marfa în magazinele din România.

Competitivitatea este de dorit în România atât pe plan economic cât şi pe plan personal. Dar şi la competitivitatea pe plan personal suntem corigenţi. În România se poate cumpăra orice – de la diploma de absolvire până la înscrierea pe o listă electoral a unui partid ceea ce face ca cei cu competenţe veritabile să nu aibă şansa reală la competiţie.

Dacă mai au românii timp să-şi pună întrebări şi să mai caute răspunsuri, este uşor de observat. Cele şapte puncte pe care le-am atins reprezintă tot atâtea probleme cu care se confruntă cetăţenii României, iar dezbaterile publice sunt aproape inexistente pe marginea temelor de interes general ce vizează buna guvernare a unei societăţi.

O ţară în care o trupă muzicală încasează 800 de euro pentru 50 de minute, sumă pentru care nu eliberează chitanţă motivând cu plata TVA către statul român ar creşte costurile prestaţiei, denotă o lipsă de civism, dar şi de atitudine socială şi de implicare astfel încât la toate  neregulile existente să poată fi găsite soluţii concrete şi legale.

Suntem noi, românii, cetăţeni europeni? Doar cu numele, din punctul meu de vedere…

Sunt structurile statului în slujba cetăţenului? Doar pe hârtie…

Implementează societatea civilă proiecte de educaţie civică? Formal, da. Concret, nu.

Cunoaştem realizările europarlamentarilor români? Îi promovează mass-media? Vin în şcoli, în spitale, în casele ţăranilor? Cunosc parlamentarii problemele cetăţeanului român şi totodată european? Nu…

Oamenii s-au obişnuit să trăiască fără a avea pretenţii de la viaţa lor, dar cu siguranţa această stare nu va dura la infinit…

 

Drumul cunoaşterii in cetatea cărţii

Cetatea cărţii, dacă mai există azi şi nu a fost distrusă de ignoranţa celor ce aleargă neîncetat după himere complet depărtate de moralitate, etică, bunătate şi dragoste, această cetate are ziduri groase şi aproape impenetrabile pentru cei ce abia buchisesc a,b,c –ul vieţii, cât şi pentru cei cu spirit îngust clădit solid pe parcursul existenţial.

Când răsfoieşti grăbit filele unei cărţi nu ai timp să vezi dincolo de titlul care te incită şi te imbie la un refugiu intelectual. Răsunetul unui nume consacrat în rândul scriitorilor de ieri şi de azi, te poate determina să ieşi din sfera cotidianului tern şi anost, mizer şi bântuit de goana după câştig fácil şi, gestionând responsabil timpul ce pare că se comprimă în era tehnicii de vârf, poţi aloca minute bune unei deprinderi ce-ţi va deschide orizontul cunoaşterii infinite şi totuşi limitate la nivelul capacităţii fiinţei umane.

Mulţi se întreabă la ce mai serveşte cunoaşterea dacă, azi, asemeni lui ieri, condiţia intelectualului pare desprinsă din opera lui Liviu Rebreanu, creionându-se profilul unui om placid, fără spirit critic, uşor manipulabil şi dispus să accepte compromisul ce-i poate asigura o falsă linişte interioară şi exterioară prin neraportarea la valorile grupului.

Cunoaşterea îţi dezlănţuie spiritul! Se spune că personalitatea unui om poate fi influenţată de cărţile pe care le citeşte, de oamenii pe care-i întâlneşte şi de locurile pe care le vizitează. Câţi dintre români au timp să citească sau câţi au starea de spirit necesară cufundării în lectura unui manuscris? Câţi dintre români au timp să comunice cu cei din jur?? Poate, dacă oamenii ar învăţa să-şi dezvăluie mai des trăirile în faţa prietenilor sau chiar necunoscuţilor, mântuirea, atât de mult râvnită de muritori, ar fi la îndemâna tuturor asemeni roadelor pomilor fructiferi de pe marginea drumului ce îmbie călătorul, sclav al gândurilor sale, să-şi bucure simţurile. Cât despre călătorii, pentru omul de rând ele au devenit un lux la sfârşitul celui dintâi deceniu al mileniului III…

Pentru tânăra generaţie, înrobită de spaţiul virtual şi jocurile electronice, lumea cărţii pare o cetate invincibilă, o redută veritabilă, cu ziduri groase care nu mai impresionează pe nimeni şi nu mai dă naştere unor reverberaţii în mintea şi sufletul tinerilor atât timp cât ei nu au puterea şi nici curiozitatea să pătrundă în lumea magnifică a cărţii în care cuvintele modelează imagini plastice, vizuale şi auditive dând naştere unor personaje nemuritoare în literatura clasică.

Incultura este o dramă a secolului luminii, dar şi indiferenţa! Cartea umanizează şi reprezintă o călătorie pe firul imaginaţiei şi filonului creativ al celui ce cu răbdare a cules roadele investiţiei în propria-i dezvoltare sau care şi-a cultivat cu răbdare talentului nativ şi care cu dragoste şi generozitate a creat cărţi fie betristice, fie filosofice, fie istorice, fie tehnice, unanim recunoscute de elitele societăţii şi care au primit avizul posterităţii.

Azi ne confruntăm cu o creştere a numărului scriitorilor sau mai degrabă cu o creştere a numărului de cărţi ce văd lumina tiparului, căci vigilenţa editurilor este uşor de înşelat sau nici interesul pentru calitate nu primeaza de fiecare dată. În lumea şcolii au apărut publicaţii peste publicaţii… de care ministerul habar nu are. Un profesor din Mehedinţi poate să-şi pună numele pe un auxiliar de specialitate şi acelaşi auxiliar poate avea ca autor alt profesor din Alba, fără ca unul să ştie de demersul celuilalt. Materialele didactice ce poarta semnătura unui profesor ar trebui centralizate la nivel naţional astfel încât cărţile publicate să nu rămână pentru un circuit închis sau doar să servească ca instrument pentru obţinerea punctelor ce limitează obţinerea gradaţiei de merit.

Cartea din rafturile librăriilor ar trebui subvenţionată de la bugetul de stat. Atât manualul şcolar cât şi cartea din bibliografia şcolară ar trebui să vadă lumina tiparului şi ar trebui să ajungă în biblioteca educabilului la preţuri fără concurenţă, la preţul unei pâini, căci hrana spiritului este la fel de importantă ca şi hrana necesară menţinerii vigorii trupului.

Călător prin capitala culturală europeană – Sibiu, 2007

 

Periplul călătoriei mele prin ţară a continuat. Am ajuns la destinaţia aleasă cu ceva timp în urmă, din dorinţa de a străbate străzile Sibiului, declarat capitală culturală europeană în anul 2007…

Iată-ne la porţile oraşului şi, spre marea noastră surprindere, suntem obligaţi să ne biruim nerăbdarea şi să ne înscriem în coloana de maşini ce se mişcă cu greu, bară la bară, până la sensul giratoriu, de unde circulaţia se fluidizează. Ca o ironie, acolo unde era nevoie de agentul de circulaţie, nici vorbă, dar i-am zărit ţinuta pe un bulevard unde prezenţa şi manevrele sale nu-şi aveau rostul…

În prima zi nu am avut timp să-mi fac o impresie despre Sibiu. Mulţimi de oameni, asemenea unui furnicar, mişunau în toate părţile, vorbind toate limbile pământului, predominantă fiind germana, dovadă a solidarităţii cu saşii, plecaţi şi ei de pe meleagurile Sibiului.

Când zorii zilei şi-au făcut simţită prezenţa, zeul Morfeu ne-a eliberat din mrejele sale şi eram pregătiţi şi dornici să aflăm câte ceva din trecutul şi prezentul acestui oraş, denumit odinioară Hermannstadt (1366) şi care din 1919 poartă oficial numele de Sibiu

Ce impact a produs asupra mea Sibiul de azi, care la începutul secolului XX era cel de-al treilea oraş din Imperiul Austro-Ungar iluminat cu curent electric şi al doilea în care se introdusese tramvaiul electric, care deschidea pentru prima dată uşile unui cinematograf în 1909 şi care avea deja WC-uri publice în 1910?? Infuzia de civilizaţie se simte… O altă lume, parcă!

Sistemul comunist, cu mici excepţii, nu s-a atins de oraşul vechi, iar în 1968 Sibiul devine reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.

În epoca actuală, pluripartidismul şi recunoaşterea Sibiului drept capitală europeană culturală nu au reuşit să contribuie totuşi la alocarea unor fonduri pentru renovarea tuturor clădirilor vechi, specifice zonei, ce par dezolante şi în dezacord cu cele care au primit un strai nou, în culori vii, râzând în lumina soarelui sau a lunii.

Emblema oraşului rămâne Muzeul Brukenthal, situat în Piaţa Mare şi fiind o bijuterie în stil baroc, terminată în 1785. Este regretabil că în acest an, în care oraşul cunoaşte o afluenţă masivă de turişti, edificiul de artă nu are program în noapte, căci călătorii de o zi sau de un sejur sunt în căutarea divertismentului cât şi a culturii…

În Piaţa Mare îţi mai reţin atenţia Biserica Romano-Catolică, Casa Parohială Romano-Catolică, Turnul Sfatului – de unde panorama oraşului este superbă, cât şi Casa Albastră. Pe sub Podul Minciunilor din Piaţa Mică se ajunge în oraşul de jos. Pretutindeni te intrigă „ochii oraşului”, căci aşa sunt cunoscute ferestrele din acoperişurile caselor, case ce par că-şi dau mâna, fiind lipite unele de altele…într-o armonie perfectă şi demnă de un arhitect cu viziunea fraternităţii şi păcii universale.

Dimineaţa şi după-amiaza am încercat să cunoaştem şi câte ceva din împrejurimile Sibiului. După ce am consultat harta turistică, ne-am îndreptat spre staţiunea balneoclimaterică Ocna Sibiului, zonă recunoscută pentru lacurile cu apă sărată. Nu are rost să vă spun că investiţia în turism era aproape inexistentă! Am crezut că sunt într-un sat oltenesc… Pământ şi vegetaţie vedeai pretutindeni, câteva case renovate se evidenţiau din peisajul amorţit, dar uitai de toate vicisitudinile vieţii de român după ce intrai la ştrandul amenajat pe malul lacului cu apă sărată. Staţiunea a fost inaugurată oficial in 1846 iar in 1909 s-a terminat Pavilionul central, un complex arhitectural in still Jugendstill, de o valoare deosebită. Am aflat că la Ocna Sibiului se trateaza cu rezultate deosebite bolile aparatului locomotor, reumatismele degenerative cronice, preartrozele si artrozele, spondilozele, precum si diferite afectiuni ginecologice.

În altă dimineaţă ne-am îndreptat spre Păltiniş. Ne-am învins emoţiile nejustificate şi ne-am urcat în telescaun. Am atins vârfurile brazilor şi ne-am contopit cu natura, căci sus, la altitudine, iarba pare ireală, cerată fiind datorită răşinii produse de simbolul iernii şi al veşniciei…

Un important obiectiv turistic in staţiunea montană il constituie Schitul, o biserică de lemn ridicată în deceniul 3 al secolului XX unde se află mormântul filozofului Constantin Noica, din opera căruia am spicuit un citat: Nu poţi avea conştiinţa de grup înainte de a avea conştiinţa de sine.”

Pe drumul de întoarcere dinspre Sibiu spre Turnu Severin am ţinut morţiş să revăd Peştera Muierilor, comoară speologică a zonei Baia de Fier, localitate atestată documentar la 1840, ce rămâne o preţioasă carte de vizită a Gorjului. Un indicator uzat ne-a călăuzit paşii spre muntele în care veşnicia a lăsat urme incontestabile, căci formaţiunile carstice – stalagmite, stalactite şi coloane – existente în peşteră au fost modelate de picătura de apă în sute şi mii de ani şi îţi dau sentimentul nimicniciei în faţa creaţiei naturii.

Ne-am grăbit să prindem grupul de vizitatori de la ora 13. În fugă am achitat valoarea biletelor, dar casierul a omis să ne pună în posesia lor. Un ban la negru, cum se poartă în România de multe ori… Trecând cu vederea lipsa de onestitate a omului de la casa de bilete, ne-am luat inima în dinţi şi, după câteva momente de ezitare, am trecut prin deschiderea din stâncă, ce-ţi dădea fiori pe şira spinării, cu atât mai mult cu cât grupul de vizitatori părea că era cu mult înaintea noastră. Era doar o părere, căci la nici câţiva paşi de la  intrare am auzit vocea impasibilă, dar sonoră a ghidului. Cel ce avea să ne destăinuie din tainele peşterii era însoţit de un ajutor, un copil firav ce rămânea în urmă pentru a stinge luminile şi care apoi pornea ca o zvârlugă lângă şeful său ce părea uneori nemulţumit de serviciile sale. Am străbătut coridoare întregi pătrunşi fiind de aerul rece, dar fiind şi impresionaţi de măreţia locului subteran ce se întinde pe o lungime de vizitabilă de 940 m din totalul de 3400m. Odată ce am ieşit din subteran, încă sub impulsul măreţiei creaţiei naturii, a trebuit să ne revenim din reverie pentru că trebuia să facem drumul înapoi spre locul de unde am plecat. Ce bine ar fi fost ca acolo să existe un minicar pentru transportul celor epuizaţi de razele soarelui sau, pur şi simplu, pentru divertisment şi delectare!

         Ca peste tot aproape în România, investiţia în infrastructură lasă de dorit. Drumul, ce duce spre obiectivul turistic asaltat de vizitatori din toată ţara, este asfaltat doar pe arterele principale. O tabără îşi deschisese porţile pentru copiii orfani, deşi clădirea părea insalubră; o parcare în care te umpleai de praf  în momentul în care vreun şofer amator ambala motorul; câteva pliante te îmbiau să duci amintiri şi celor dragi – atât mi s-a întipărit în memorie din organizarea locului. În schimb, evident, natura a fost darnică, căci peisajul este grandios şi fascinant prin munţii ce par dispuşi să cedeze din semeţia lor şi oamenilor.

   Cu bucuria în suflet de a fi revăzut un loc demult uitat, am făcut un ultim popas în oraşul deschizătorului unei noi ere a sculpturii, a celui ce s-a definit ca cetăţean al lumii, a celui ce a surprins în piatră eternitatea infinitului, căci numele oraşului Tîrg-Jiu este unit fără tăgadă de cel al lui Constantin Brâncuşi, cel ce a înţeles că arta are menirea de a fi purtătoarea unui mesaj peste veacuri şi „Simplitatea nu este un scop în viaţă. Ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor şi de oameni”.

Nu fără regrete, ne-am întors în urbea noastră mică.

(articol publicat în revista Cafeneaua politică şi literară, Drobeta Turnu Severin, 2007)

VIAŢA – PUR ŞI SIMPLU

ESENŢA VIEŢII! Oare la ce te poţi gândi ca să cuprinzi esenţa vieţii unui om? La bucuriile, la împlinirile, la necazurile, la încercările la care a fost supus un muritor de-a lungul vieţii?! În ritmul trepidant al acestui secol, oare mai acordăm atenţie amănuntelor existenţiale ale semenilor nostri? … Sau poate nepăsarea şi indiferenţa şi-au pus amprenta, nemiloşi devenind la durerea ce cotropeşte suflete biruite de suferinţă.

La colţul străzii vezi un cerşetor şi, de cele mai multe ori, il ocolesti din varia motive, uitând că el este năpăstuit de soartă sau neputincios în a-şi impune o schimbare în propria viaţă, deoarece societatea nu-i acordă nici o şansă măcar… Te gândeşti atunci ce înseamnă viaţa pentru el!? O veşnică corvoadă, o povară şi o cruce de piatră, întuneric şi lanţuri în care spiritul este încătuşat făra speranţa eliberării. Un asemenea impact asupra omenirii l-a avut şi comunismul, când valorile societăţii româneşti şi nu numai erau condamnate să ridice în slăvi un sistem totalitarist. E drept, mulţi dintre acestia au avut ceva beneficii ca ‘poeţi ai curţii’, deşi nu este uşor una să afirmi şi alta să gândeşti, deoarece iţi derutezi propriul eu. Cam aceeaşi este şi condiţia cerşetorului ce are câţiva bănuţi strânşi, dar nu se poate desprinde de vechea îndeletnicire, deoarece viaţa pentru el nu este un miracol, nu pentru ca nu ar intui asta, ci pentru că nimeni nu i-a întins o carte, nimeni nu l-a întrebat dacă ştie să citească, dacă are părinţi, dacă simte iubire dincolo de cuvinte!!

Pe vremea comunismului oamenii făceau afirmaţii false pentru a nu intra în vizorul activiştilor de partid, îşi cenzurau ideile şi aşteptau declinul sistemului. Azi, graţie Revoluţiei din 1989, putem deveni spirite dezlănţuite în folosul comunităţii, dar ne confruntăm cu sechele ale perioadei de uniformizare umană, cu teama de a spune adevărul şi frica de repercursiuni.

Lipsa solidarităţii umane, în toate aspectele sale, duce la o întoarcere în timp, la exploatarea omului de către om, a unei naţiuni de către alta, într-o societate universală ce ar trebui sa atingă idealul Revoluţiei Franceze: ‘Libertate, egalitate, fraternitate!’.

Conducătorii lumii ar trebui să militeze pentru pacea mondială, pentru respect între naţiuni, pentru un drept comun al omului de pretutindeni la fericire, aceste principii regăsindu-se şi în politica tuturor ţărilor lumii, rămânând ca guvernele respectivelor ţări să-şi pună potenţialul creator în slujba cetăţenilor. Din punctul meu de vedere, în România guvernează indiferenţa, lipseşte controlul şi legea există doar pe hârtie, ca şi multe din drepturile cetăţeanului.

(articol publicat în Cafeneaua Politică şi Literară 2007-2008)

LEGI NATURALE ŞI LEGI POZITIVE

Termenul de doctrină este folosit în strânsă legătură cu cel de idee şi ideologie. Doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o singură persoană (doctrina lui Richelieu, doctrina lui Monroe). Ideologia este întotdeauna o operă colectivă. Uneori doctrina se poate confunda cu ideologia deoarece ambele reprezintă suporturi pentru acţiunea politică.[1]

Doctrina dreptului natural la Thomas D’Aquino reprezintă un capitol important al filosofiei politice. „Toma de Aquino a plasat concepţia legii divine şi legii naturale, precum şi pe aceea a persoanei ca fiinţă raţională şi liberă, într-un registru filosofic şi religios creştin bine ordonat. Oferind un sistem de credinţă, raţiune practică şi morală, Sfântul Toma s-a sprijinit pe autoritatea Bibliei şi a Sfinţilor Părinţi, precum Augustin, Ieronim şi Ioan Hrisostomul, ca şi pe tradiţiile dreptului roman şi ale dreptului canonic. Din acest punct de vedere, se poate spune că, tomismul politic este gestionarea binelui comun prin raţiunea practică în lumina spiritului instituţional creştin. În acelaşi timp, însă, asimilarea filosofiei lui Aristotel şi corelarea moralei cu legea naturală au făcut posibile apariţia ulterioară a dreptului natural şi a raţionalismului contractualist ce stau la baza civilizaţiei moderne. Acomodând teologia politică creştină şi tradiţia legii naturale, sinteza tomistă a pregătit apariţia spiritului instituţional modern.”[2]

În concepţia lui Thomas D’Aquino, Universul îşi îndeplineşte menirea sa teleologică pentru că Dumnezeu guvernează întreaga sa creaţie prin „legi divine”. Dumnezeu este omniprezent, omniscient, omnipotent, în concepţia gânditorilor Evului Mediu, dar şi a bisericii, cu toate acestea, oamenii nu pot fi subordonaţi binelui transcendent şi nu pot fi constrânşi să-şi asume responsabilităţi decât prin legi umane (legi pozitive), care apelează mereu la raţiune şi disciplină prin sancţiuni.

Sfântul Thomas D’Aquino scoate în evidenţă diferenţele şi asemănările dintre legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, care este o instituţie exclusiv umană. Legea divină şi legea naturală au o realitate transcendentă, inaccesibilă cunoaşterii realităţii prin experienţă directă. Nu poţi experimenta legea divină  aşa cum intuieşti rezultatele unui experiment pe care doreşti să-l realizezi în laborator. Nu poţi intra în legătură directă cu divinitatea când doreşti. Legea naturală are înţelesul de lege „după natură”, natura este produsul esenţei divine, deci legea naturală este asemeni legii divine prin care omul „este invitat să respecte ordinea raţiunii în folosirea a tot ceea ce întâlneşte”[3]. Diferenţa dintre legea divină şi legea naturală reiese din faptul că legea divină îndeamnă spre perfecţiune spirituală, care nu este la îndemâna celor ce rămân cantonaţi doar în legea naturală ce vizează comportamente etice concrete.

După Sfântul Thomas există o legătură indisolubilă între legea naturală şi legea divină, respectiv între raţiune şi credinţă. Credinţa luminată de raţiune şi raţiunea însufleţită de credinţă conlucrează armonios în acţiunea umană de edificare a binelui comun. Prin exerciţiu spiritual îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, prin raţiune putem cunoaşte principiile dreptăţii, cum ar fi interzicerea crimei sau adulterului. Omul este chemat să respecte aceste principii fie dintr-o obligaţie interioară (omul care nu are alterată conştiinţa sa morală care are la bază legea naturală), fie datorită constrângerilor exterioare ale legilor omeneşti (legi pozitive)[4]. Sfântul Thomas arată că, omul a fost creat ca o specie aparte dotată cu raţiune şi libertate, graţie cărora el poate să-şi cunoască propria natură şi să-şi dirijeze viaţa.

Legile naturale, în concepţia mea, se rezumă la nucleul conştiinţei personale angrenat în conştiinţa de grup, conştiinţa colectivă, conştiinţa naţională şi chiar mondială. Petre Ţuţea afirma că nu poţi avea conştiinţă de grup dacă nu ai conştiinţă de sine şi asta ar explica de ce asocierea de idei pentru declanşarea unui demers imperios necesar societăţii este foarte greoaie…

Conştiinţa personală, conform legilor naturale are la bază raţiunea. Sunt oamenii fiinţe raţionale de la naştere sau raţiunea este rezultatul experienţelor învăţării? Legile naturale le moştenim genetic? Sunt aceste legi naturale ca tulpina firavă a unui copac şi pe parcurs ele dau trăinicie şi măreţie copacului ajuns la maturitate? Nu ştim răspunsul la aceste întrebări, dar dacă există o legea naturală, omul crescut cu credinţa în forţa imuabilă a binelui,  cu siguranţă, poate intui legea divină. La naştere toţi copiii sunt asemeni lui Iisus, doar că muritorii nu se bucură la venirea pe lume a unui copil la fel ca cei trei magi ce au pornit să-l întâmpine pe cel ce era considerat mântuitorul omenirii. În funcţie de educaţia pe care o primeşte în familie şi, volens-nolens, în societate, copilul poate fi capabil de raţionamente ce respectă legea naturală, prin întărirea virtuţilor morale zi de zi. Cu toate acestea, un copil crescut cu dragoste, poate alege o viaţă care nu are nimic cu morala şi etica, evident, numai în condiţiile în care societatea nu este atentă la dezvoltarea armonioasă a tinerilor şi noi ne confruntăm cu acest aspect azi. Există liberul arbitru. Suntem suma alegerilor pe care le facem în viaţă…

În opinia mea, legea naturală, dacă există, ea este sortită pierii atât timp cât individul nu beneficiază de educaţie care să-i dezvolte raţiunea şi, implicit, inteligenţa. Este ca şi cum ai primi în dar două andrele şi un ghem de mohair. Dacă nimeni nu te sprijină în demersul de a învăţa să croşetezi, andrelele sunt inutile.

Din punctul meu de vedere, legile pozitive ar fi de dorit să instituţionalizeze legile naturale, atât timp cât legile naturale sunt un bun moştenit şi dacă sunt dezvoltate prin educaţie.

Binele comun şi modelul „cetăţii ideale“ par teorii desuete în contextul contemporan. „În interiorul modelului etico-politic, dialogul Republica al lui Platon este o primă construcţie sistematică în care se întrevede perspectiva instituţională prin activitatea regilor-filosofi ce îndrumă cetatea în numele legii spre valorile Binelui comun.

Platon accentuează în acest dialog – de altfel, subintitulat “despre drept“ (peri dikaiou) -, ideea că îndeplinirea treburilor publice şi urmărirea Binelui comun presupun practicarea dreptăţii, adică respectarea legilor corect concepute.”[1]

Rămâne în continuare un deziderat teoria lui Platon, conform căreia “Legea –  nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii“.[5]

Spiritul instituţional creştin a fost înlocuit cu spiritul instituţional modern… Oamenii politici elaborează legi, dar din păcate nu au cultură politică şi uneori nici nu sunt ancoraţi în problematica societăţii.

Pentru a fi o corelaţie între legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, oamenii politici trebuie să fie aleşi din elitele intelectuale ale naţiunii, să aibă cultură politică, să aibă conştiinţă de sine şi de grup care rezidă din faptele lor cotidiene.

La ora actuală, în contextul globalizării, legile par a fi date doar pentru a favoriza interesele economice ale unei naţiuni. Dreptul divin şi dreptul natural par inexistente atât timp cât în Somalia se moare de foame şi rromii, de exemplu, sunt izgoniţi dintr-o parte în alta a continentului european. Toate aceste aspecte cotidiene te duc cu gândul că divinitatea există în fiecare dintre noi şi noi am uitat să fim oameni, iar politica nu are nimic de-a face cu binele comun, ci doar cu binele unor grupuri de interese… Statul este pentru indivizi, nu indivizii pentru stat şi cetăţenii trebuie să redevină activi politic la nivelul comunităţii lor locale deoarece politica este prezenta pretutindeni si mereu legata de alte domenii (legislatie/justitie)…

“O asociaţie morală pentru a trăi laolaltă potrivit binelui şi pentru bine: în acest fel concepeau gânditorii Cetatea. Ea urmărea un scop moral şi tot ea arăta calea spre acesta. Ea fixa mijloacele, ca şi finalităţile“.[6]

În România secolului XXI pare că societatea tinde spre un haos generalizat, iar cei ce ar trebui să instaureze ordinea în comunitate sunt incapabili să acţioneze pârghiile ce ar face ca fiecare individ să se simtă important şi să poată să-şi pună în slujba conaţionalilor potenţialul creator. În astfel de condiţii, celor ce nu acceptă resemnarea le rămâne doar să-şi pună întrebări, gen: Ce s-a întâmplat cu legile naturale care guvernează existenţa muritorilor? Unde este legea divină? Ambele fără răspuns în planul concret şi singura la care suntem capabili să susţinem răspunsul cu argumente este întrebarea: De ce legile pozitive nu fac ca societatea zilelor noastre să fie temeinic organizată? Ori avem guvernanţi incapabili, ori guvernanţii sunt oglinda poporului, ori oamenii capabili nu pot străbate prin pâcla mediocrităţii ajunsă la vârful naţiunii, ori sechelele comunismului sunt atât de profunde la nivelul mentalului colectiv încât primează spiritul de turmă, ori indiferenţa este cartea de vizită a poporului român, ori presa nu este formatoare de opinii corecte, ori nu suntem destul de educaţi pentru a avea pretenţii de la viaţă asemenea cetăţenilor din statele civilizate şi care se află pe primele locuri în topul ţărilor cu standard de viaţă ridicat…

Sunt întrebări care ne obligă la introspecţie. Ce facem noi, fiecare în parte, pentru comunitatea în care trăim?

Înscriindu-se în tradiţia stoicilor, Thomas D’ Aquino a apărat ideea unei guvernări mixte, care reuneşte în sânul ei elemente ale monarhiei, ale oligarhiei şi ale democraţiei. Thomas D’ Aquino se îndepărtează de ideea comună gânditorilor antichităţii şi el consideră că nu s-ar putea încredinţa mulţimii ignorante şi grosiere sarcina de a alege fiinţele cele mai bune, singurele capabile să guverneze, respectând binele comun. Nu era adeptul investiţiei în educaţie, care este singura răspunzătoare de evoluţia unei naţiuni…

“Într-o democraţie modernă trebuie să existe o bază unică! – legile, iar, noi, oamenii “trebuie să învăţăm să căutăm fericirea, ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită”!

Învăţând din greşelile trecutului, având grijă permanent de natura spirituală a fiinţei proprii, acceptând libertatea şi aspiraţiile celor din jur, demonstrându-ne apartenenţa la grup prin participare şi asumare a responsabilităţilor, contribuim la bunul mers al societăţii.

Educă-te! Învaţă! Implică-te! Nu sta pe margine! Nu fi idiot (în sensul grecesc al cuvântului)! Spune-ţi părerea! Gândeşte! şi numai aşa va fi posibilă “instituţionalizarea unei autorităţi supranaţionale” capabilă să facă tările să renunţe la folosirea forţei una împotriva alteia şi la renunţarea la dotarea cu armament. Winston Churchill afirma că “naţiunile nu au prieteni, ci numai interese”, ceea ce înseamnă că trebuie găsit un numitor comun al tuturor naţiunilor care să cointereseze în egală măsură naţiunile bogate şi bine organizate economic, dar şi pe cele din ţările subdezvoltate şi acesta nu poate să fie decât dezideratul păcii modiale şi binecuvântarea apartenenţei la natura umană, deci întoarcerea la legile naturale şi legile divine.

Bibliografie

  1. http://www.aquinas.ro/studiitomiste/2004/06-Carpinschi.pdf
  2. http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/stefan-stanciugelu-idei-politice-1.pdf
  3. Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Institutul European, 2000

 


[3] Scrieri împotriva adversarilor/Summa contra gentiles

[4] Marile curente ale filosofiei politice – Michel Terestchenko

[5] PLATON, Republica, III, 520 a, (Opere, V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

[6] JEAN-JACQUES CHEVALLIER, Histoire de la pensée politique, Éditions Payot & Rivages, Paris,1993, p.22.82 ANTON CARPINSCHI

POLITICĂ PENTRU FIUL MEU – Fernando Savater

Un om, o carte… (articol publicat în revista Confidenţe a Colegiului Tehnic Decebal)

 Fernando Savater este un renumit filosof, eseist, romancier si dramaturg, remarcabil prin eseurile si articolele sale pe teme filosofice, politice si literare. A obţinut Premiul Naţional pentru Eseu (1982), precum si Premiul Francisco Cerecedo (1997) si Premiul Ortega y Gasset (2000) pentru jurnalism. A fost finalist al Premiului Planeta cu romanul El jardin de las dudas, in 1993.[1]

Cartea „Politică pentru fiul meu” atrage atenţia asupra trecutului, asupra formelor de organizare şi gândire ale omenirii, la diverse momente. Cartea poate fi considerată o predare de ştafetă între generaţii, „ceea ce trebuia să fac era să scriu această carte pentru tine”. Experienţa tatălui  poate fi utilă în acţiunile viitoare ale fiului, dar numai dacă acesta vrea să înţeleagă sensul vieţii şi evoluţia politică a omenirii şi, evident, dacă vrea să-şi asume responsabilităţi. Şi cum atleţii au nevoie de încurajare atunci când sunt pe pistă, la fel, şi tinerii prind încredere în forţele proprii dacă au alături de ei persoane dispuse să le împărtăşească din învăţăturile acumulate de-a lungul vremii din care pot extrage propriile concluzii ce le vor servi pentru a trăi un prezent în care fericirea nu este o himeră, ci o stare de normalitate a vieţii.

Savater nu a scris cartea pentru sine şi oamenii apropiaţi, asemenea gospodinei ce culege merele din pomul fructifer şi le transformă într-un compot delicios pentru propria-i cămară. Cartea lui Savater are o adresabilitate universală. „Politică pentru fiul meu” este o carte ce ar trebui să fie citită de fiecare muritor fascinat sau nu de evoluţia politicii.  Savater a scris această carte din dorinţa de a-şi face cunoscută viziunea politică care are la bază raţiunea „ca instrument capabil să facă universale valorile civilizaţiei”, cât şi libertatea deplină a individului.

Cartea lui Savater aduce un elogiu raţiunii umane, raţiune care ne face să fim „animale sociale” chiar în contexte potrivnice vieţii.

În prolog, reaminteşte diferenţa dintre atitudinea etică şi atitudinea politică, subiect dezbătut pe larg în „Etica pentru fiul meu” şi afirmă că „În etică ceea ce contează e să fii de acord cu tine însuţi şi să ai curajul de a acţiona în consecinţă”, pe când atitudinea politică urmăreşte „acordul cu ceilalţi, coordonarea, organizarea între mai mulţi a ceea ce îi afectează pe mai mulţi.”

Savater este adeptul concepţiei greceşti „Nu fi idiot!”, grecii numindu-i idiotes pe cei ce nu se băgau în politică. Idiotul semnifica o „persoană izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedat de mărunţişurile propriei sale case şi manipulat în definitiv de toţi.” Şi citind cu atenţie constatăm că profilul psihologic al individului contemporan se încadrează în descrierea idiotului descris de grecii antici.

În primul capitol, „Iată-ne aici cu toţii” – Savater aduce un elogiu raţiunii, „Şi ce e raţiunea? Capacitatea de a stabili convenţii, adică legi care să nu ne fie impuse biologic, ci să le acceptăm de bună voie.” Convenţiile vin din instinct, iar instinctele asigură supravieţuirea speciei şi răspund dorinţei de a trăi mai mult şi mai bine. În concepţia lui Savater, „societatea omenească funcţionează întotdeauna ca o maşină de nemurire” la care ne branşăm pentru a lupta „împotriva ameninţării de netăgăduit a morţii.”

Menirea indivizilor este să organizeze societatea cât mai bine pentru a răspunde nevoilor de combatere a rutinei şi a morţii intelectuale…

În capitolul II, „Obedienţi şi rebeli”, aduce în prim plan afirmaţiile celebrului filosof, Immanuel Kant, conform cărora oamenii sunt „nesocial sociabili”, de unde Savater deduce că „forma noastră de a trăi în societate nu rezidă numai în a asculta şi a repeta, ci şi în a ne revolta şi inventa” şi de aici reiese că „în toate societăţile umane există motive de obedienţă şi motive de revoltă”. Din acest punct al cărţii, Savater supune analizei o definiţie a politicii care susţine că aceasta „nu este decât ansamblul motivelor pentru a asculta şi al celor pentru a ne revolta…”

Savater susţine necesitatea asigurării unui „minim de educaţie care să garanteze fiecărui membru al grupului posibilitatea de a cunoaşte comoara de înţelepciune şi de abilităţi acumulată de-a lungul secolelor de predecesori.”

Societatea are nevoie de o conducere colectivă, de constrângeri care să limiteze libertatea celor mai distructivi […] anumiţi şefi, un anumit guvern… dar nu oricare”. “Scopul statului este, de fapt, libertatea” – Spinoza

În capitolul III, “Cine comandă aici?”, Savater susţine că forţa şi cunoaşterea ar putea redeveni atributele funcţiei de conducător, făcând referire aici la forţa spirituală, morală, psihică, retorică, intelectuală, etc.

În capitolul IV, “Marea invenţie grecească”, regăsim ideea conform căreia este înrădăcinat în noi principiul după care “toţi indivizii trebuie să aibă cuvânt  şi opinie egală în problemele de organizare politică.” Şi tot grecii au ajuns la concluzia că “indivizii se asemănă între ei dincolo de deosebiri, pentru că vorbesc cu toţii, cu toţi pot gândi despre ce vor sau ce le convine, cu toţii sunt în stare să inventeze ceva sau să respingă ceva inventat de altcineva…” şi de aici a rezultat “principiul izonomiei, adică aceleaşi legi erau valabile pentru toţi, săraci sau bogaţi, […], deştepţi sau proşti”.

Ceea ce ar trebui să învăţăm de la greci este deschiderea către o lume a competiţiei, căci “competiţia cere egalitate umană, recunoaştere reciprocă, camaraderie în rivalitate”, calităţi ale unei societăţi sortite înfloririi, nu morţii individului…

În capitolul V, “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Savater susţine că indivizii trebuie să se simtă răspunzători pentru propriile lor vieţi, să aibă iniţiativă, să se implice şi să participe la conducerea cetăţii, a comunităţii locale.

Când aparţii unui grup, trebuie să şi participi la viaţa grupului. Savater susţine “Poţi fi uman în multe feluri, dar cel mai uman dintre toate este să-ţi dezvolţi raţiunea, să inventezi soluţii noi şi mai bune pentru problemele vechi, să adopţi rezolvările practice cele mai eficiente inventate de vecinii tăi, nu să te închistezi cu încăpăţânare în aşa a fost mereu …”

Savater încheie acest capitol cu îndemnul de a fi cu adevărat umani, o societate cu adevărat socială, în care nu există oameni inferiori şi superiori, ci educaţi şi dispuşi să-I ajute pe cei aflaţi în derivă la un moment dat al vieţii lor, să fim, cum spunea Alexandre Dumas “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

În capitolul VI, “Bogăţiile acestei lumi”, Savater face referire, printre altele, la necesitatea implementării reformelor democratice şi la controlul respectării drepturilor omului în cazul acordării unui ajutor economic ţărilor mai puţin dezvoltate. Există enorme diferenţe între nivelul de trai dintr-o ţară şi alta. Noi nu ne putem compara cu nivelul de trai al americanilor, iar africanii nu se compară cu noi, sărăcia unor state şi lipsa educaţiei fiind răni ale unui întreg, ce-l reprezintă Planeta Albastră. Avem nevoie de o politică globală serioasă care să ţină cont şi de toţi factorii de medii, “ecologia ar trebui să încarneze umanismul viitorului” – P. Alphandery, P. Bitoun, Z. Dupont, Echivocul ecologic).

În capitolul VII, “Cum să ne războim cu războiul”, Savater reaminteşte că în lanţul trofic “omul este prădătorul total, fiara cea mai completă din câte există”, că “războiul constituie ruina şi sfârşitul comerţului normal, dar şi o ocazie extraordinară de îmbogăţire rapidă şi masivă”. (embargoul asupra Serbiei, afacerile au înflorit).

Savater susţine că “numai instituţionalizarea unei autorităţi supranaţionale” va fi capabilă să facă tările să renunţe la folosirea forţei una împotriva alteia şi la renunţarea la dotarea cu armament.

În capitolul VIII, “Liberi şi fericiţi”, Savater îl readuce în prim plan pe Adolf Hitler ce a determinat prin charisma proprie cetăţenii liberi să îşi folosească libertatea pentru a lichida libertatea conaţionalilor şi a altor naţiuni. Cetăţenii trebuie să ia parte la deciziile care privesc comunitatea din care fac parte într-un mod responsabil., deoarece “iresponsabilii sunt duşmanii viscerali ai libertăţii”. “Libertatea înseamnă autocontrol.” Savater este adeptul tentaţiilor neinterzise şi el susţine liberul arbitru, capacitatea de a alege între bine şi rău, cunoscând consecinţele ce derivă din deciziile luate.

“Într-o democraţie modernă trebuie să existe o bază unică! – legile, iar noi, indivizii “trebuie să învăţăm să căutăm fericirea, ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită!

Cartea lui Savater este o analiză a trecutului, utilă prezentului, ce poate avea impact în viitor. Învăţând din greşelile trecutului, având grijă permanent de natura umană a fiinţei proprii, acceptând libertatea şi aspiraţiile celor din jur, demonstrându-ne apartenenţa la grup prin participare şi asumare a responsabilităţilor, contribuim la bunul mers al societăţii.

Cartea lui Fernando Savater poate fi privită ca testamentul unei singure dorinţe „a venit timpul să faci tu următoarea mutare”. Este ca şi cum Savater ar spune fiecărui tânăr, fiecărui adult, fiecărui vârstnic: Implică-te! Nu sta pe margine! Nu fi idiot (în sensul grecesc al cuvântului)!