VIAŢA – PUR ŞI SIMPLU
ESENŢA VIEŢII! Oare la ce te poţi gândi ca să cuprinzi esenţa vieţii unui om? La bucuriile, la împlinirile, la necazurile, la încercările la care a fost supus un muritor de-a lungul vieţii?! În ritmul trepidant al acestui secol, oare mai acordăm atenţie amănuntelor existenţiale ale semenilor nostri? … Sau poate nepăsarea şi indiferenţa şi-au pus amprenta, nemiloşi devenind la durerea ce cotropeşte suflete biruite de suferinţă.
La colţul străzii vezi un cerşetor şi, de cele mai multe ori, il ocolesti din varia motive, uitând că el este năpăstuit de soartă sau neputincios în a-şi impune o schimbare în propria viaţă, deoarece societatea nu-i acordă nici o şansă măcar… Te gândeşti atunci ce înseamnă viaţa pentru el!? O veşnică corvoadă, o povară şi o cruce de piatră, întuneric şi lanţuri în care spiritul este încătuşat făra speranţa eliberării. Un asemenea impact asupra omenirii l-a avut şi comunismul, când valorile societăţii româneşti şi nu numai erau condamnate să ridice în slăvi un sistem totalitarist. E drept, mulţi dintre acestia au avut ceva beneficii ca ‘poeţi ai curţii’, deşi nu este uşor una să afirmi şi alta să gândeşti, deoarece iţi derutezi propriul eu. Cam aceeaşi este şi condiţia cerşetorului ce are câţiva bănuţi strânşi, dar nu se poate desprinde de vechea îndeletnicire, deoarece viaţa pentru el nu este un miracol, nu pentru ca nu ar intui asta, ci pentru că nimeni nu i-a întins o carte, nimeni nu l-a întrebat dacă ştie să citească, dacă are părinţi, dacă simte iubire dincolo de cuvinte!!
Pe vremea comunismului oamenii făceau afirmaţii false pentru a nu intra în vizorul activiştilor de partid, îşi cenzurau ideile şi aşteptau declinul sistemului. Azi, graţie Revoluţiei din 1989, putem deveni spirite dezlănţuite în folosul comunităţii, dar ne confruntăm cu sechele ale perioadei de uniformizare umană, cu teama de a spune adevărul şi frica de repercursiuni.
Lipsa solidarităţii umane, în toate aspectele sale, duce la o întoarcere în timp, la exploatarea omului de către om, a unei naţiuni de către alta, într-o societate universală ce ar trebui sa atingă idealul Revoluţiei Franceze: ‘Libertate, egalitate, fraternitate!’.
Conducătorii lumii ar trebui să militeze pentru pacea mondială, pentru respect între naţiuni, pentru un drept comun al omului de pretutindeni la fericire, aceste principii regăsindu-se şi în politica tuturor ţărilor lumii, rămânând ca guvernele respectivelor ţări să-şi pună potenţialul creator în slujba cetăţenilor. Din punctul meu de vedere, în România guvernează indiferenţa, lipseşte controlul şi legea există doar pe hârtie, ca şi multe din drepturile cetăţeanului.
(articol publicat în Cafeneaua Politică şi Literară 2007-2008)
LEGI NATURALE ŞI LEGI POZITIVE
Termenul de doctrină este folosit în strânsă legătură cu cel de idee şi ideologie. Doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o singură persoană (doctrina lui Richelieu, doctrina lui Monroe). Ideologia este întotdeauna o operă colectivă. Uneori doctrina se poate confunda cu ideologia deoarece ambele reprezintă suporturi pentru acţiunea politică.[1]
Doctrina dreptului natural la Thomas D’Aquino reprezintă un capitol important al filosofiei politice. „Toma de Aquino a plasat concepţia legii divine şi legii naturale, precum şi pe aceea a persoanei ca fiinţă raţională şi liberă, într-un registru filosofic şi religios creştin bine ordonat. Oferind un sistem de credinţă, raţiune practică şi morală, Sfântul Toma s-a sprijinit pe autoritatea Bibliei şi a Sfinţilor Părinţi, precum Augustin, Ieronim şi Ioan Hrisostomul, ca şi pe tradiţiile dreptului roman şi ale dreptului canonic. Din acest punct de vedere, se poate spune că, tomismul politic este gestionarea binelui comun prin raţiunea practică în lumina spiritului instituţional creştin. În acelaşi timp, însă, asimilarea filosofiei lui Aristotel şi corelarea moralei cu legea naturală au făcut posibile apariţia ulterioară a dreptului natural şi a raţionalismului contractualist ce stau la baza civilizaţiei moderne. Acomodând teologia politică creştină şi tradiţia legii naturale, sinteza tomistă a pregătit apariţia spiritului instituţional modern.”[2]
În concepţia lui Thomas D’Aquino, Universul îşi îndeplineşte menirea sa teleologică pentru că Dumnezeu guvernează întreaga sa creaţie prin „legi divine”. Dumnezeu este omniprezent, omniscient, omnipotent, în concepţia gânditorilor Evului Mediu, dar şi a bisericii, cu toate acestea, oamenii nu pot fi subordonaţi binelui transcendent şi nu pot fi constrânşi să-şi asume responsabilităţi decât prin legi umane (legi pozitive), care apelează mereu la raţiune şi disciplină prin sancţiuni.
Sfântul Thomas D’Aquino scoate în evidenţă diferenţele şi asemănările dintre legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, care este o instituţie exclusiv umană. Legea divină şi legea naturală au o realitate transcendentă, inaccesibilă cunoaşterii realităţii prin experienţă directă. Nu poţi experimenta legea divină aşa cum intuieşti rezultatele unui experiment pe care doreşti să-l realizezi în laborator. Nu poţi intra în legătură directă cu divinitatea când doreşti. Legea naturală are înţelesul de lege „după natură”, natura este produsul esenţei divine, deci legea naturală este asemeni legii divine prin care omul „este invitat să respecte ordinea raţiunii în folosirea a tot ceea ce întâlneşte”[3]. Diferenţa dintre legea divină şi legea naturală reiese din faptul că legea divină îndeamnă spre perfecţiune spirituală, care nu este la îndemâna celor ce rămân cantonaţi doar în legea naturală ce vizează comportamente etice concrete.
După Sfântul Thomas există o legătură indisolubilă între legea naturală şi legea divină, respectiv între raţiune şi credinţă. Credinţa luminată de raţiune şi raţiunea însufleţită de credinţă conlucrează armonios în acţiunea umană de edificare a binelui comun. Prin exerciţiu spiritual îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, prin raţiune putem cunoaşte principiile dreptăţii, cum ar fi interzicerea crimei sau adulterului. Omul este chemat să respecte aceste principii fie dintr-o obligaţie interioară (omul care nu are alterată conştiinţa sa morală care are la bază legea naturală), fie datorită constrângerilor exterioare ale legilor omeneşti (legi pozitive)[4]. Sfântul Thomas arată că, omul a fost creat ca o specie aparte dotată cu raţiune şi libertate, graţie cărora el poate să-şi cunoască propria natură şi să-şi dirijeze viaţa.
Legile naturale, în concepţia mea, se rezumă la nucleul conştiinţei personale angrenat în conştiinţa de grup, conştiinţa colectivă, conştiinţa naţională şi chiar mondială. Petre Ţuţea afirma că nu poţi avea conştiinţă de grup dacă nu ai conştiinţă de sine şi asta ar explica de ce asocierea de idei pentru declanşarea unui demers imperios necesar societăţii este foarte greoaie…
Conştiinţa personală, conform legilor naturale are la bază raţiunea. Sunt oamenii fiinţe raţionale de la naştere sau raţiunea este rezultatul experienţelor învăţării? Legile naturale le moştenim genetic? Sunt aceste legi naturale ca tulpina firavă a unui copac şi pe parcurs ele dau trăinicie şi măreţie copacului ajuns la maturitate? Nu ştim răspunsul la aceste întrebări, dar dacă există o legea naturală, omul crescut cu credinţa în forţa imuabilă a binelui, cu siguranţă, poate intui legea divină. La naştere toţi copiii sunt asemeni lui Iisus, doar că muritorii nu se bucură la venirea pe lume a unui copil la fel ca cei trei magi ce au pornit să-l întâmpine pe cel ce era considerat mântuitorul omenirii. În funcţie de educaţia pe care o primeşte în familie şi, volens-nolens, în societate, copilul poate fi capabil de raţionamente ce respectă legea naturală, prin întărirea virtuţilor morale zi de zi. Cu toate acestea, un copil crescut cu dragoste, poate alege o viaţă care nu are nimic cu morala şi etica, evident, numai în condiţiile în care societatea nu este atentă la dezvoltarea armonioasă a tinerilor şi noi ne confruntăm cu acest aspect azi. Există liberul arbitru. Suntem suma alegerilor pe care le facem în viaţă…
În opinia mea, legea naturală, dacă există, ea este sortită pierii atât timp cât individul nu beneficiază de educaţie care să-i dezvolte raţiunea şi, implicit, inteligenţa. Este ca şi cum ai primi în dar două andrele şi un ghem de mohair. Dacă nimeni nu te sprijină în demersul de a învăţa să croşetezi, andrelele sunt inutile.
Din punctul meu de vedere, legile pozitive ar fi de dorit să instituţionalizeze legile naturale, atât timp cât legile naturale sunt un bun moştenit şi dacă sunt dezvoltate prin educaţie.
Binele comun şi modelul „cetăţii ideale“ par teorii desuete în contextul contemporan. „În interiorul modelului etico-politic, dialogul Republica al lui Platon este o primă construcţie sistematică în care se întrevede perspectiva instituţională prin activitatea regilor-filosofi ce îndrumă cetatea în numele legii spre valorile Binelui comun.
Platon accentuează în acest dialog – de altfel, subintitulat “despre drept“ (peri dikaiou) -, ideea că îndeplinirea treburilor publice şi urmărirea Binelui comun presupun practicarea dreptăţii, adică respectarea legilor corect concepute.”[1]
Rămâne în continuare un deziderat teoria lui Platon, conform căreia “Legea – nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii“.[5]
Spiritul instituţional creştin a fost înlocuit cu spiritul instituţional modern… Oamenii politici elaborează legi, dar din păcate nu au cultură politică şi uneori nici nu sunt ancoraţi în problematica societăţii.
Pentru a fi o corelaţie între legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, oamenii politici trebuie să fie aleşi din elitele intelectuale ale naţiunii, să aibă cultură politică, să aibă conştiinţă de sine şi de grup care rezidă din faptele lor cotidiene.
La ora actuală, în contextul globalizării, legile par a fi date doar pentru a favoriza interesele economice ale unei naţiuni. Dreptul divin şi dreptul natural par inexistente atât timp cât în Somalia se moare de foame şi rromii, de exemplu, sunt izgoniţi dintr-o parte în alta a continentului european. Toate aceste aspecte cotidiene te duc cu gândul că divinitatea există în fiecare dintre noi şi noi am uitat să fim oameni, iar politica nu are nimic de-a face cu binele comun, ci doar cu binele unor grupuri de interese… Statul este pentru indivizi, nu indivizii pentru stat şi cetăţenii trebuie să redevină activi politic la nivelul comunităţii lor locale deoarece politica este prezenta pretutindeni si mereu legata de alte domenii (legislatie/justitie)…
“O asociaţie morală pentru a trăi laolaltă potrivit binelui şi pentru bine: în acest fel concepeau gânditorii Cetatea. Ea urmărea un scop moral şi tot ea arăta calea spre acesta. Ea fixa mijloacele, ca şi finalităţile“.[6]
În România secolului XXI pare că societatea tinde spre un haos generalizat, iar cei ce ar trebui să instaureze ordinea în comunitate sunt incapabili să acţioneze pârghiile ce ar face ca fiecare individ să se simtă important şi să poată să-şi pună în slujba conaţionalilor potenţialul creator. În astfel de condiţii, celor ce nu acceptă resemnarea le rămâne doar să-şi pună întrebări, gen: Ce s-a întâmplat cu legile naturale care guvernează existenţa muritorilor? Unde este legea divină? Ambele fără răspuns în planul concret şi singura la care suntem capabili să susţinem răspunsul cu argumente este întrebarea: De ce legile pozitive nu fac ca societatea zilelor noastre să fie temeinic organizată? Ori avem guvernanţi incapabili, ori guvernanţii sunt oglinda poporului, ori oamenii capabili nu pot străbate prin pâcla mediocrităţii ajunsă la vârful naţiunii, ori sechelele comunismului sunt atât de profunde la nivelul mentalului colectiv încât primează spiritul de turmă, ori indiferenţa este cartea de vizită a poporului român, ori presa nu este formatoare de opinii corecte, ori nu suntem destul de educaţi pentru a avea pretenţii de la viaţă asemenea cetăţenilor din statele civilizate şi care se află pe primele locuri în topul ţărilor cu standard de viaţă ridicat…
Sunt întrebări care ne obligă la introspecţie. Ce facem noi, fiecare în parte, pentru comunitatea în care trăim?
Înscriindu-se în tradiţia stoicilor, Thomas D’ Aquino a apărat ideea unei guvernări mixte, care reuneşte în sânul ei elemente ale monarhiei, ale oligarhiei şi ale democraţiei. Thomas D’ Aquino se îndepărtează de ideea comună gânditorilor antichităţii şi el consideră că nu s-ar putea încredinţa mulţimii ignorante şi grosiere sarcina de a alege fiinţele cele mai bune, singurele capabile să guverneze, respectând binele comun. Nu era adeptul investiţiei în educaţie, care este singura răspunzătoare de evoluţia unei naţiuni…
“Într-o democraţie modernă trebuie să existe o bază unică! – legile, iar, noi, oamenii “trebuie să învăţăm să căutăm fericirea, ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită”!
Învăţând din greşelile trecutului, având grijă permanent de natura spirituală a fiinţei proprii, acceptând libertatea şi aspiraţiile celor din jur, demonstrându-ne apartenenţa la grup prin participare şi asumare a responsabilităţilor, contribuim la bunul mers al societăţii.
Educă-te! Învaţă! Implică-te! Nu sta pe margine! Nu fi idiot (în sensul grecesc al cuvântului)! Spune-ţi părerea! Gândeşte! şi numai aşa va fi posibilă “instituţionalizarea unei autorităţi supranaţionale” capabilă să facă tările să renunţe la folosirea forţei una împotriva alteia şi la renunţarea la dotarea cu armament. Winston Churchill afirma că “naţiunile nu au prieteni, ci numai interese”, ceea ce înseamnă că trebuie găsit un numitor comun al tuturor naţiunilor care să cointereseze în egală măsură naţiunile bogate şi bine organizate economic, dar şi pe cele din ţările subdezvoltate şi acesta nu poate să fie decât dezideratul păcii modiale şi binecuvântarea apartenenţei la natura umană, deci întoarcerea la legile naturale şi legile divine.
Bibliografie
- http://www.aquinas.ro/studiitomiste/2004/06-Carpinschi.pdf
- http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/stefan-stanciugelu-idei-politice-1.pdf
- Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Institutul European, 2000
[3] Scrieri împotriva adversarilor/Summa contra gentiles
[4] Marile curente ale filosofiei politice – Michel Terestchenko
[5] PLATON, Republica, III, 520 a, (Opere, V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).
[6] JEAN-JACQUES CHEVALLIER, Histoire de la pensée politique, Éditions Payot & Rivages, Paris,1993, p.22.82 ANTON CARPINSCHI
POLITICĂ PENTRU FIUL MEU – Fernando Savater
Un om, o carte… (articol publicat în revista Confidenţe a Colegiului Tehnic Decebal)
Fernando Savater este un renumit filosof, eseist, romancier si dramaturg, remarcabil prin eseurile si articolele sale pe teme filosofice, politice si literare. A obţinut Premiul Naţional pentru Eseu (1982), precum si Premiul Francisco Cerecedo (1997) si Premiul Ortega y Gasset (2000) pentru jurnalism. A fost finalist al Premiului Planeta cu romanul El jardin de las dudas, in 1993.[1]
Cartea „Politică pentru fiul meu” atrage atenţia asupra trecutului, asupra formelor de organizare şi gândire ale omenirii, la diverse momente. Cartea poate fi considerată o predare de ştafetă între generaţii, „ceea ce trebuia să fac era să scriu această carte pentru tine”. Experienţa tatălui poate fi utilă în acţiunile viitoare ale fiului, dar numai dacă acesta vrea să înţeleagă sensul vieţii şi evoluţia politică a omenirii şi, evident, dacă vrea să-şi asume responsabilităţi. Şi cum atleţii au nevoie de încurajare atunci când sunt pe pistă, la fel, şi tinerii prind încredere în forţele proprii dacă au alături de ei persoane dispuse să le împărtăşească din învăţăturile acumulate de-a lungul vremii din care pot extrage propriile concluzii ce le vor servi pentru a trăi un prezent în care fericirea nu este o himeră, ci o stare de normalitate a vieţii.
Savater nu a scris cartea pentru sine şi oamenii apropiaţi, asemenea gospodinei ce culege merele din pomul fructifer şi le transformă într-un compot delicios pentru propria-i cămară. Cartea lui Savater are o adresabilitate universală. „Politică pentru fiul meu” este o carte ce ar trebui să fie citită de fiecare muritor fascinat sau nu de evoluţia politicii. Savater a scris această carte din dorinţa de a-şi face cunoscută viziunea politică care are la bază raţiunea „ca instrument capabil să facă universale valorile civilizaţiei”, cât şi libertatea deplină a individului.
Cartea lui Savater aduce un elogiu raţiunii umane, raţiune care ne face să fim „animale sociale” chiar în contexte potrivnice vieţii.
În prolog, reaminteşte diferenţa dintre atitudinea etică şi atitudinea politică, subiect dezbătut pe larg în „Etica pentru fiul meu” şi afirmă că „În etică ceea ce contează e să fii de acord cu tine însuţi şi să ai curajul de a acţiona în consecinţă”, pe când atitudinea politică urmăreşte „acordul cu ceilalţi, coordonarea, organizarea între mai mulţi a ceea ce îi afectează pe mai mulţi.”
Savater este adeptul concepţiei greceşti „Nu fi idiot!”, grecii numindu-i idiotes pe cei ce nu se băgau în politică. Idiotul semnifica o „persoană izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedat de mărunţişurile propriei sale case şi manipulat în definitiv de toţi.” Şi citind cu atenţie constatăm că profilul psihologic al individului contemporan se încadrează în descrierea idiotului descris de grecii antici.
În primul capitol, „Iată-ne aici cu toţii” – Savater aduce un elogiu raţiunii, „Şi ce e raţiunea? Capacitatea de a stabili convenţii, adică legi care să nu ne fie impuse biologic, ci să le acceptăm de bună voie.” Convenţiile vin din instinct, iar instinctele asigură supravieţuirea speciei şi răspund dorinţei de a trăi mai mult şi mai bine. În concepţia lui Savater, „societatea omenească funcţionează întotdeauna ca o maşină de nemurire” la care ne branşăm pentru a lupta „împotriva ameninţării de netăgăduit a morţii.”
Menirea indivizilor este să organizeze societatea cât mai bine pentru a răspunde nevoilor de combatere a rutinei şi a morţii intelectuale…
În capitolul II, „Obedienţi şi rebeli”, aduce în prim plan afirmaţiile celebrului filosof, Immanuel Kant, conform cărora oamenii sunt „nesocial sociabili”, de unde Savater deduce că „forma noastră de a trăi în societate nu rezidă numai în a asculta şi a repeta, ci şi în a ne revolta şi inventa” şi de aici reiese că „în toate societăţile umane există motive de obedienţă şi motive de revoltă”. Din acest punct al cărţii, Savater supune analizei o definiţie a politicii care susţine că aceasta „nu este decât ansamblul motivelor pentru a asculta şi al celor pentru a ne revolta…”
Savater susţine necesitatea asigurării unui „minim de educaţie care să garanteze fiecărui membru al grupului posibilitatea de a cunoaşte comoara de înţelepciune şi de abilităţi acumulată de-a lungul secolelor de predecesori.”
Societatea are nevoie de o conducere colectivă, de constrângeri care să limiteze libertatea celor mai distructivi […] anumiţi şefi, un anumit guvern… dar nu oricare”. “Scopul statului este, de fapt, libertatea” – Spinoza
În capitolul III, “Cine comandă aici?”, Savater susţine că forţa şi cunoaşterea ar putea redeveni atributele funcţiei de conducător, făcând referire aici la forţa spirituală, morală, psihică, retorică, intelectuală, etc.
În capitolul IV, “Marea invenţie grecească”, regăsim ideea conform căreia este înrădăcinat în noi principiul după care “toţi indivizii trebuie să aibă cuvânt şi opinie egală în problemele de organizare politică.” Şi tot grecii au ajuns la concluzia că “indivizii se asemănă între ei dincolo de deosebiri, pentru că vorbesc cu toţii, cu toţi pot gândi despre ce vor sau ce le convine, cu toţii sunt în stare să inventeze ceva sau să respingă ceva inventat de altcineva…” şi de aici a rezultat “principiul izonomiei, adică aceleaşi legi erau valabile pentru toţi, săraci sau bogaţi, […], deştepţi sau proşti”.
Ceea ce ar trebui să învăţăm de la greci este deschiderea către o lume a competiţiei, căci “competiţia cere egalitate umană, recunoaştere reciprocă, camaraderie în rivalitate”, calităţi ale unei societăţi sortite înfloririi, nu morţii individului…
În capitolul V, “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Savater susţine că indivizii trebuie să se simtă răspunzători pentru propriile lor vieţi, să aibă iniţiativă, să se implice şi să participe la conducerea cetăţii, a comunităţii locale.
Când aparţii unui grup, trebuie să şi participi la viaţa grupului. Savater susţine “Poţi fi uman în multe feluri, dar cel mai uman dintre toate este să-ţi dezvolţi raţiunea, să inventezi soluţii noi şi mai bune pentru problemele vechi, să adopţi rezolvările practice cele mai eficiente inventate de vecinii tăi, nu să te închistezi cu încăpăţânare în aşa a fost mereu …”
Savater încheie acest capitol cu îndemnul de a fi cu adevărat umani, o societate cu adevărat socială, în care nu există oameni inferiori şi superiori, ci educaţi şi dispuşi să-I ajute pe cei aflaţi în derivă la un moment dat al vieţii lor, să fim, cum spunea Alexandre Dumas “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
În capitolul VI, “Bogăţiile acestei lumi”, Savater face referire, printre altele, la necesitatea implementării reformelor democratice şi la controlul respectării drepturilor omului în cazul acordării unui ajutor economic ţărilor mai puţin dezvoltate. Există enorme diferenţe între nivelul de trai dintr-o ţară şi alta. Noi nu ne putem compara cu nivelul de trai al americanilor, iar africanii nu se compară cu noi, sărăcia unor state şi lipsa educaţiei fiind răni ale unui întreg, ce-l reprezintă Planeta Albastră. Avem nevoie de o politică globală serioasă care să ţină cont şi de toţi factorii de medii, “ecologia ar trebui să încarneze umanismul viitorului” – P. Alphandery, P. Bitoun, Z. Dupont, Echivocul ecologic).
În capitolul VII, “Cum să ne războim cu războiul”, Savater reaminteşte că în lanţul trofic “omul este prădătorul total, fiara cea mai completă din câte există”, că “războiul constituie ruina şi sfârşitul comerţului normal, dar şi o ocazie extraordinară de îmbogăţire rapidă şi masivă”. (embargoul asupra Serbiei, afacerile au înflorit).
Savater susţine că “numai instituţionalizarea unei autorităţi supranaţionale” va fi capabilă să facă tările să renunţe la folosirea forţei una împotriva alteia şi la renunţarea la dotarea cu armament.
În capitolul VIII, “Liberi şi fericiţi”, Savater îl readuce în prim plan pe Adolf Hitler ce a determinat prin charisma proprie cetăţenii liberi să îşi folosească libertatea pentru a lichida libertatea conaţionalilor şi a altor naţiuni. Cetăţenii trebuie să ia parte la deciziile care privesc comunitatea din care fac parte într-un mod responsabil., deoarece “iresponsabilii sunt duşmanii viscerali ai libertăţii”. “Libertatea înseamnă autocontrol.” Savater este adeptul tentaţiilor neinterzise şi el susţine liberul arbitru, capacitatea de a alege între bine şi rău, cunoscând consecinţele ce derivă din deciziile luate.
“Într-o democraţie modernă trebuie să existe o bază unică! – legile, iar noi, indivizii “trebuie să învăţăm să căutăm fericirea, ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită!
Cartea lui Savater este o analiză a trecutului, utilă prezentului, ce poate avea impact în viitor. Învăţând din greşelile trecutului, având grijă permanent de natura umană a fiinţei proprii, acceptând libertatea şi aspiraţiile celor din jur, demonstrându-ne apartenenţa la grup prin participare şi asumare a responsabilităţilor, contribuim la bunul mers al societăţii.
Cartea lui Fernando Savater poate fi privită ca testamentul unei singure dorinţe „a venit timpul să faci tu următoarea mutare”. Este ca şi cum Savater ar spune fiecărui tânăr, fiecărui adult, fiecărui vârstnic: Implică-te! Nu sta pe margine! Nu fi idiot (în sensul grecesc al cuvântului)!
Opinii, opinii... 