Acasă » Opinii personale » LEGI NATURALE ŞI LEGI POZITIVE

LEGI NATURALE ŞI LEGI POZITIVE

Se pare că URL-ul sitului WordPress este configurat incorect. Te rog verifică-l în setările piesei.

Aprilie 2013
L M M M V S D
« Ian   Mai »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.333 de urmăritori

Statistică

  • 18,111 hits

Termenul de doctrină este folosit în strânsă legătură cu cel de idee şi ideologie. Doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o singură persoană (doctrina lui Richelieu, doctrina lui Monroe). Ideologia este întotdeauna o operă colectivă. Uneori doctrina se poate confunda cu ideologia deoarece ambele reprezintă suporturi pentru acţiunea politică.[1]

Doctrina dreptului natural la Thomas D’Aquino reprezintă un capitol important al filosofiei politice. „Toma de Aquino a plasat concepţia legii divine şi legii naturale, precum şi pe aceea a persoanei ca fiinţă raţională şi liberă, într-un registru filosofic şi religios creştin bine ordonat. Oferind un sistem de credinţă, raţiune practică şi morală, Sfântul Toma s-a sprijinit pe autoritatea Bibliei şi a Sfinţilor Părinţi, precum Augustin, Ieronim şi Ioan Hrisostomul, ca şi pe tradiţiile dreptului roman şi ale dreptului canonic. Din acest punct de vedere, se poate spune că, tomismul politic este gestionarea binelui comun prin raţiunea practică în lumina spiritului instituţional creştin. În acelaşi timp, însă, asimilarea filosofiei lui Aristotel şi corelarea moralei cu legea naturală au făcut posibile apariţia ulterioară a dreptului natural şi a raţionalismului contractualist ce stau la baza civilizaţiei moderne. Acomodând teologia politică creştină şi tradiţia legii naturale, sinteza tomistă a pregătit apariţia spiritului instituţional modern.”[2]

În concepţia lui Thomas D’Aquino, Universul îşi îndeplineşte menirea sa teleologică pentru că Dumnezeu guvernează întreaga sa creaţie prin „legi divine”. Dumnezeu este omniprezent, omniscient, omnipotent, în concepţia gânditorilor Evului Mediu, dar şi a bisericii, cu toate acestea, oamenii nu pot fi subordonaţi binelui transcendent şi nu pot fi constrânşi să-şi asume responsabilităţi decât prin legi umane (legi pozitive), care apelează mereu la raţiune şi disciplină prin sancţiuni.

Sfântul Thomas D’Aquino scoate în evidenţă diferenţele şi asemănările dintre legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, care este o instituţie exclusiv umană. Legea divină şi legea naturală au o realitate transcendentă, inaccesibilă cunoaşterii realităţii prin experienţă directă. Nu poţi experimenta legea divină  aşa cum intuieşti rezultatele unui experiment pe care doreşti să-l realizezi în laborator. Nu poţi intra în legătură directă cu divinitatea când doreşti. Legea naturală are înţelesul de lege „după natură”, natura este produsul esenţei divine, deci legea naturală este asemeni legii divine prin care omul „este invitat să respecte ordinea raţiunii în folosirea a tot ceea ce întâlneşte”[3]. Diferenţa dintre legea divină şi legea naturală reiese din faptul că legea divină îndeamnă spre perfecţiune spirituală, care nu este la îndemâna celor ce rămân cantonaţi doar în legea naturală ce vizează comportamente etice concrete.

După Sfântul Thomas există o legătură indisolubilă între legea naturală şi legea divină, respectiv între raţiune şi credinţă. Credinţa luminată de raţiune şi raţiunea însufleţită de credinţă conlucrează armonios în acţiunea umană de edificare a binelui comun. Prin exerciţiu spiritual îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, prin raţiune putem cunoaşte principiile dreptăţii, cum ar fi interzicerea crimei sau adulterului. Omul este chemat să respecte aceste principii fie dintr-o obligaţie interioară (omul care nu are alterată conştiinţa sa morală care are la bază legea naturală), fie datorită constrângerilor exterioare ale legilor omeneşti (legi pozitive)[4]. Sfântul Thomas arată că, omul a fost creat ca o specie aparte dotată cu raţiune şi libertate, graţie cărora el poate să-şi cunoască propria natură şi să-şi dirijeze viaţa.

Legile naturale, în concepţia mea, se rezumă la nucleul conştiinţei personale angrenat în conştiinţa de grup, conştiinţa colectivă, conştiinţa naţională şi chiar mondială. Petre Ţuţea afirma că nu poţi avea conştiinţă de grup dacă nu ai conştiinţă de sine şi asta ar explica de ce asocierea de idei pentru declanşarea unui demers imperios necesar societăţii este foarte greoaie…

Conştiinţa personală, conform legilor naturale are la bază raţiunea. Sunt oamenii fiinţe raţionale de la naştere sau raţiunea este rezultatul experienţelor învăţării? Legile naturale le moştenim genetic? Sunt aceste legi naturale ca tulpina firavă a unui copac şi pe parcurs ele dau trăinicie şi măreţie copacului ajuns la maturitate? Nu ştim răspunsul la aceste întrebări, dar dacă există o legea naturală, omul crescut cu credinţa în forţa imuabilă a binelui,  cu siguranţă, poate intui legea divină. La naştere toţi copiii sunt asemeni lui Iisus, doar că muritorii nu se bucură la venirea pe lume a unui copil la fel ca cei trei magi ce au pornit să-l întâmpine pe cel ce era considerat mântuitorul omenirii. În funcţie de educaţia pe care o primeşte în familie şi, volens-nolens, în societate, copilul poate fi capabil de raţionamente ce respectă legea naturală, prin întărirea virtuţilor morale zi de zi. Cu toate acestea, un copil crescut cu dragoste, poate alege o viaţă care nu are nimic cu morala şi etica, evident, numai în condiţiile în care societatea nu este atentă la dezvoltarea armonioasă a tinerilor şi noi ne confruntăm cu acest aspect azi. Există liberul arbitru. Suntem suma alegerilor pe care le facem în viaţă…

În opinia mea, legea naturală, dacă există, ea este sortită pierii atât timp cât individul nu beneficiază de educaţie care să-i dezvolte raţiunea şi, implicit, inteligenţa. Este ca şi cum ai primi în dar două andrele şi un ghem de mohair. Dacă nimeni nu te sprijină în demersul de a învăţa să croşetezi, andrelele sunt inutile.

Din punctul meu de vedere, legile pozitive ar fi de dorit să instituţionalizeze legile naturale, atât timp cât legile naturale sunt un bun moştenit şi dacă sunt dezvoltate prin educaţie.

Binele comun şi modelul „cetăţii ideale“ par teorii desuete în contextul contemporan. „În interiorul modelului etico-politic, dialogul Republica al lui Platon este o primă construcţie sistematică în care se întrevede perspectiva instituţională prin activitatea regilor-filosofi ce îndrumă cetatea în numele legii spre valorile Binelui comun.

Platon accentuează în acest dialog – de altfel, subintitulat “despre drept“ (peri dikaiou) -, ideea că îndeplinirea treburilor publice şi urmărirea Binelui comun presupun practicarea dreptăţii, adică respectarea legilor corect concepute.”[1]

Rămâne în continuare un deziderat teoria lui Platon, conform căreia “Legea –  nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii“.[5]

Spiritul instituţional creştin a fost înlocuit cu spiritul instituţional modern… Oamenii politici elaborează legi, dar din păcate nu au cultură politică şi uneori nici nu sunt ancoraţi în problematica societăţii.

Pentru a fi o corelaţie între legea divină, legea naturală şi legea pozitivă, oamenii politici trebuie să fie aleşi din elitele intelectuale ale naţiunii, să aibă cultură politică, să aibă conştiinţă de sine şi de grup care rezidă din faptele lor cotidiene.

La ora actuală, în contextul globalizării, legile par a fi date doar pentru a favoriza interesele economice ale unei naţiuni. Dreptul divin şi dreptul natural par inexistente atât timp cât în Somalia se moare de foame şi rromii, de exemplu, sunt izgoniţi dintr-o parte în alta a continentului european. Toate aceste aspecte cotidiene te duc cu gândul că divinitatea există în fiecare dintre noi şi noi am uitat să fim oameni, iar politica nu are nimic de-a face cu binele comun, ci doar cu binele unor grupuri de interese… Statul este pentru indivizi, nu indivizii pentru stat şi cetăţenii trebuie să redevină activi politic la nivelul comunităţii lor locale deoarece politica este prezenta pretutindeni si mereu legata de alte domenii (legislatie/justitie)…

“O asociaţie morală pentru a trăi laolaltă potrivit binelui şi pentru bine: în acest fel concepeau gânditorii Cetatea. Ea urmărea un scop moral şi tot ea arăta calea spre acesta. Ea fixa mijloacele, ca şi finalităţile“.[6]

În România secolului XXI pare că societatea tinde spre un haos generalizat, iar cei ce ar trebui să instaureze ordinea în comunitate sunt incapabili să acţioneze pârghiile ce ar face ca fiecare individ să se simtă important şi să poată să-şi pună în slujba conaţionalilor potenţialul creator. În astfel de condiţii, celor ce nu acceptă resemnarea le rămâne doar să-şi pună întrebări, gen: Ce s-a întâmplat cu legile naturale care guvernează existenţa muritorilor? Unde este legea divină? Ambele fără răspuns în planul concret şi singura la care suntem capabili să susţinem răspunsul cu argumente este întrebarea: De ce legile pozitive nu fac ca societatea zilelor noastre să fie temeinic organizată? Ori avem guvernanţi incapabili, ori guvernanţii sunt oglinda poporului, ori oamenii capabili nu pot străbate prin pâcla mediocrităţii ajunsă la vârful naţiunii, ori sechelele comunismului sunt atât de profunde la nivelul mentalului colectiv încât primează spiritul de turmă, ori indiferenţa este cartea de vizită a poporului român, ori presa nu este formatoare de opinii corecte, ori nu suntem destul de educaţi pentru a avea pretenţii de la viaţă asemenea cetăţenilor din statele civilizate şi care se află pe primele locuri în topul ţărilor cu standard de viaţă ridicat…

Sunt întrebări care ne obligă la introspecţie. Ce facem noi, fiecare în parte, pentru comunitatea în care trăim?

Înscriindu-se în tradiţia stoicilor, Thomas D’ Aquino a apărat ideea unei guvernări mixte, care reuneşte în sânul ei elemente ale monarhiei, ale oligarhiei şi ale democraţiei. Thomas D’ Aquino se îndepărtează de ideea comună gânditorilor antichităţii şi el consideră că nu s-ar putea încredinţa mulţimii ignorante şi grosiere sarcina de a alege fiinţele cele mai bune, singurele capabile să guverneze, respectând binele comun. Nu era adeptul investiţiei în educaţie, care este singura răspunzătoare de evoluţia unei naţiuni…

“Într-o democraţie modernă trebuie să existe o bază unică! – legile, iar, noi, oamenii “trebuie să învăţăm să căutăm fericirea, ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită”!

Învăţând din greşelile trecutului, având grijă permanent de natura spirituală a fiinţei proprii, acceptând libertatea şi aspiraţiile celor din jur, demonstrându-ne apartenenţa la grup prin participare şi asumare a responsabilităţilor, contribuim la bunul mers al societăţii.

Educă-te! Învaţă! Implică-te! Nu sta pe margine! Nu fi idiot (în sensul grecesc al cuvântului)! Spune-ţi părerea! Gândeşte! şi numai aşa va fi posibilă “instituţionalizarea unei autorităţi supranaţionale” capabilă să facă tările să renunţe la folosirea forţei una împotriva alteia şi la renunţarea la dotarea cu armament. Winston Churchill afirma că “naţiunile nu au prieteni, ci numai interese”, ceea ce înseamnă că trebuie găsit un numitor comun al tuturor naţiunilor care să cointereseze în egală măsură naţiunile bogate şi bine organizate economic, dar şi pe cele din ţările subdezvoltate şi acesta nu poate să fie decât dezideratul păcii modiale şi binecuvântarea apartenenţei la natura umană, deci întoarcerea la legile naturale şi legile divine.

Bibliografie

  1. http://www.aquinas.ro/studiitomiste/2004/06-Carpinschi.pdf
  2. http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/stefan-stanciugelu-idei-politice-1.pdf
  3. Michel Terestchenko, Marile curente ale filosofiei politice, Institutul European, 2000

 


[3] Scrieri împotriva adversarilor/Summa contra gentiles

[4] Marile curente ale filosofiei politice – Michel Terestchenko

[5] PLATON, Republica, III, 520 a, (Opere, V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

[6] JEAN-JACQUES CHEVALLIER, Histoire de la pensée politique, Éditions Payot & Rivages, Paris,1993, p.22.82 ANTON CARPINSCHI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

SuperBlog 2017

%d blogeri au apreciat asta: