Acasă » 2013 » mai

Arhive lunare: mai 2013

Reclame

Drumul cunoaşterii in cetatea cărţii

Cetatea cărţii, dacă mai există azi şi nu a fost distrusă de ignoranţa celor ce aleargă neîncetat după himere complet depărtate de moralitate, etică, bunătate şi dragoste, această cetate are ziduri groase şi aproape impenetrabile pentru cei ce abia buchisesc a,b,c –ul vieţii, cât şi pentru cei cu spirit îngust clădit solid pe parcursul existenţial.

Când răsfoieşti grăbit filele unei cărţi nu ai timp să vezi dincolo de titlul care te incită şi te imbie la un refugiu intelectual. Răsunetul unui nume consacrat în rândul scriitorilor de ieri şi de azi, te poate determina să ieşi din sfera cotidianului tern şi anost, mizer şi bântuit de goana după câştig fácil şi, gestionând responsabil timpul ce pare că se comprimă în era tehnicii de vârf, poţi aloca minute bune unei deprinderi ce-ţi va deschide orizontul cunoaşterii infinite şi totuşi limitate la nivelul capacităţii fiinţei umane.

Mulţi se întreabă la ce mai serveşte cunoaşterea dacă, azi, asemeni lui ieri, condiţia intelectualului pare desprinsă din opera lui Liviu Rebreanu, creionându-se profilul unui om placid, fără spirit critic, uşor manipulabil şi dispus să accepte compromisul ce-i poate asigura o falsă linişte interioară şi exterioară prin neraportarea la valorile grupului.

Cunoaşterea îţi dezlănţuie spiritul! Se spune că personalitatea unui om poate fi influenţată de cărţile pe care le citeşte, de oamenii pe care-i întâlneşte şi de locurile pe care le vizitează. Câţi dintre români au timp să citească sau câţi au starea de spirit necesară cufundării în lectura unui manuscris? Câţi dintre români au timp să comunice cu cei din jur?? Poate, dacă oamenii ar învăţa să-şi dezvăluie mai des trăirile în faţa prietenilor sau chiar necunoscuţilor, mântuirea, atât de mult râvnită de muritori, ar fi la îndemâna tuturor asemeni roadelor pomilor fructiferi de pe marginea drumului ce îmbie călătorul, sclav al gândurilor sale, să-şi bucure simţurile. Cât despre călătorii, pentru omul de rând ele au devenit un lux la sfârşitul celui dintâi deceniu al mileniului III…

Pentru tânăra generaţie, înrobită de spaţiul virtual şi jocurile electronice, lumea cărţii pare o cetate invincibilă, o redută veritabilă, cu ziduri groase care nu mai impresionează pe nimeni şi nu mai dă naştere unor reverberaţii în mintea şi sufletul tinerilor atât timp cât ei nu au puterea şi nici curiozitatea să pătrundă în lumea magnifică a cărţii în care cuvintele modelează imagini plastice, vizuale şi auditive dând naştere unor personaje nemuritoare în literatura clasică.

Incultura este o dramă a secolului luminii, dar şi indiferenţa! Cartea umanizează şi reprezintă o călătorie pe firul imaginaţiei şi filonului creativ al celui ce cu răbdare a cules roadele investiţiei în propria-i dezvoltare sau care şi-a cultivat cu răbdare talentului nativ şi care cu dragoste şi generozitate a creat cărţi fie betristice, fie filosofice, fie istorice, fie tehnice, unanim recunoscute de elitele societăţii şi care au primit avizul posterităţii.

Azi ne confruntăm cu o creştere a numărului scriitorilor sau mai degrabă cu o creştere a numărului de cărţi ce văd lumina tiparului, căci vigilenţa editurilor este uşor de înşelat sau nici interesul pentru calitate nu primeaza de fiecare dată. În lumea şcolii au apărut publicaţii peste publicaţii… de care ministerul habar nu are. Un profesor din Mehedinţi poate să-şi pună numele pe un auxiliar de specialitate şi acelaşi auxiliar poate avea ca autor alt profesor din Alba, fără ca unul să ştie de demersul celuilalt. Materialele didactice ce poarta semnătura unui profesor ar trebui centralizate la nivel naţional astfel încât cărţile publicate să nu rămână pentru un circuit închis sau doar să servească ca instrument pentru obţinerea punctelor ce limitează obţinerea gradaţiei de merit.

Cartea din rafturile librăriilor ar trebui subvenţionată de la bugetul de stat. Atât manualul şcolar cât şi cartea din bibliografia şcolară ar trebui să vadă lumina tiparului şi ar trebui să ajungă în biblioteca educabilului la preţuri fără concurenţă, la preţul unei pâini, căci hrana spiritului este la fel de importantă ca şi hrana necesară menţinerii vigorii trupului.

Reclame

Călător prin capitala culturală europeană – Sibiu, 2007

 

Periplul călătoriei mele prin ţară a continuat. Am ajuns la destinaţia aleasă cu ceva timp în urmă, din dorinţa de a străbate străzile Sibiului, declarat capitală culturală europeană în anul 2007…

Iată-ne la porţile oraşului şi, spre marea noastră surprindere, suntem obligaţi să ne biruim nerăbdarea şi să ne înscriem în coloana de maşini ce se mişcă cu greu, bară la bară, până la sensul giratoriu, de unde circulaţia se fluidizează. Ca o ironie, acolo unde era nevoie de agentul de circulaţie, nici vorbă, dar i-am zărit ţinuta pe un bulevard unde prezenţa şi manevrele sale nu-şi aveau rostul…

În prima zi nu am avut timp să-mi fac o impresie despre Sibiu. Mulţimi de oameni, asemenea unui furnicar, mişunau în toate părţile, vorbind toate limbile pământului, predominantă fiind germana, dovadă a solidarităţii cu saşii, plecaţi şi ei de pe meleagurile Sibiului.

Când zorii zilei şi-au făcut simţită prezenţa, zeul Morfeu ne-a eliberat din mrejele sale şi eram pregătiţi şi dornici să aflăm câte ceva din trecutul şi prezentul acestui oraş, denumit odinioară Hermannstadt (1366) şi care din 1919 poartă oficial numele de Sibiu

Ce impact a produs asupra mea Sibiul de azi, care la începutul secolului XX era cel de-al treilea oraş din Imperiul Austro-Ungar iluminat cu curent electric şi al doilea în care se introdusese tramvaiul electric, care deschidea pentru prima dată uşile unui cinematograf în 1909 şi care avea deja WC-uri publice în 1910?? Infuzia de civilizaţie se simte… O altă lume, parcă!

Sistemul comunist, cu mici excepţii, nu s-a atins de oraşul vechi, iar în 1968 Sibiul devine reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.

În epoca actuală, pluripartidismul şi recunoaşterea Sibiului drept capitală europeană culturală nu au reuşit să contribuie totuşi la alocarea unor fonduri pentru renovarea tuturor clădirilor vechi, specifice zonei, ce par dezolante şi în dezacord cu cele care au primit un strai nou, în culori vii, râzând în lumina soarelui sau a lunii.

Emblema oraşului rămâne Muzeul Brukenthal, situat în Piaţa Mare şi fiind o bijuterie în stil baroc, terminată în 1785. Este regretabil că în acest an, în care oraşul cunoaşte o afluenţă masivă de turişti, edificiul de artă nu are program în noapte, căci călătorii de o zi sau de un sejur sunt în căutarea divertismentului cât şi a culturii…

În Piaţa Mare îţi mai reţin atenţia Biserica Romano-Catolică, Casa Parohială Romano-Catolică, Turnul Sfatului – de unde panorama oraşului este superbă, cât şi Casa Albastră. Pe sub Podul Minciunilor din Piaţa Mică se ajunge în oraşul de jos. Pretutindeni te intrigă „ochii oraşului”, căci aşa sunt cunoscute ferestrele din acoperişurile caselor, case ce par că-şi dau mâna, fiind lipite unele de altele…într-o armonie perfectă şi demnă de un arhitect cu viziunea fraternităţii şi păcii universale.

Dimineaţa şi după-amiaza am încercat să cunoaştem şi câte ceva din împrejurimile Sibiului. După ce am consultat harta turistică, ne-am îndreptat spre staţiunea balneoclimaterică Ocna Sibiului, zonă recunoscută pentru lacurile cu apă sărată. Nu are rost să vă spun că investiţia în turism era aproape inexistentă! Am crezut că sunt într-un sat oltenesc… Pământ şi vegetaţie vedeai pretutindeni, câteva case renovate se evidenţiau din peisajul amorţit, dar uitai de toate vicisitudinile vieţii de român după ce intrai la ştrandul amenajat pe malul lacului cu apă sărată. Staţiunea a fost inaugurată oficial in 1846 iar in 1909 s-a terminat Pavilionul central, un complex arhitectural in still Jugendstill, de o valoare deosebită. Am aflat că la Ocna Sibiului se trateaza cu rezultate deosebite bolile aparatului locomotor, reumatismele degenerative cronice, preartrozele si artrozele, spondilozele, precum si diferite afectiuni ginecologice.

În altă dimineaţă ne-am îndreptat spre Păltiniş. Ne-am învins emoţiile nejustificate şi ne-am urcat în telescaun. Am atins vârfurile brazilor şi ne-am contopit cu natura, căci sus, la altitudine, iarba pare ireală, cerată fiind datorită răşinii produse de simbolul iernii şi al veşniciei…

Un important obiectiv turistic in staţiunea montană il constituie Schitul, o biserică de lemn ridicată în deceniul 3 al secolului XX unde se află mormântul filozofului Constantin Noica, din opera căruia am spicuit un citat: Nu poţi avea conştiinţa de grup înainte de a avea conştiinţa de sine.”

Pe drumul de întoarcere dinspre Sibiu spre Turnu Severin am ţinut morţiş să revăd Peştera Muierilor, comoară speologică a zonei Baia de Fier, localitate atestată documentar la 1840, ce rămâne o preţioasă carte de vizită a Gorjului. Un indicator uzat ne-a călăuzit paşii spre muntele în care veşnicia a lăsat urme incontestabile, căci formaţiunile carstice – stalagmite, stalactite şi coloane – existente în peşteră au fost modelate de picătura de apă în sute şi mii de ani şi îţi dau sentimentul nimicniciei în faţa creaţiei naturii.

Ne-am grăbit să prindem grupul de vizitatori de la ora 13. În fugă am achitat valoarea biletelor, dar casierul a omis să ne pună în posesia lor. Un ban la negru, cum se poartă în România de multe ori… Trecând cu vederea lipsa de onestitate a omului de la casa de bilete, ne-am luat inima în dinţi şi, după câteva momente de ezitare, am trecut prin deschiderea din stâncă, ce-ţi dădea fiori pe şira spinării, cu atât mai mult cu cât grupul de vizitatori părea că era cu mult înaintea noastră. Era doar o părere, căci la nici câţiva paşi de la  intrare am auzit vocea impasibilă, dar sonoră a ghidului. Cel ce avea să ne destăinuie din tainele peşterii era însoţit de un ajutor, un copil firav ce rămânea în urmă pentru a stinge luminile şi care apoi pornea ca o zvârlugă lângă şeful său ce părea uneori nemulţumit de serviciile sale. Am străbătut coridoare întregi pătrunşi fiind de aerul rece, dar fiind şi impresionaţi de măreţia locului subteran ce se întinde pe o lungime de vizitabilă de 940 m din totalul de 3400m. Odată ce am ieşit din subteran, încă sub impulsul măreţiei creaţiei naturii, a trebuit să ne revenim din reverie pentru că trebuia să facem drumul înapoi spre locul de unde am plecat. Ce bine ar fi fost ca acolo să existe un minicar pentru transportul celor epuizaţi de razele soarelui sau, pur şi simplu, pentru divertisment şi delectare!

         Ca peste tot aproape în România, investiţia în infrastructură lasă de dorit. Drumul, ce duce spre obiectivul turistic asaltat de vizitatori din toată ţara, este asfaltat doar pe arterele principale. O tabără îşi deschisese porţile pentru copiii orfani, deşi clădirea părea insalubră; o parcare în care te umpleai de praf  în momentul în care vreun şofer amator ambala motorul; câteva pliante te îmbiau să duci amintiri şi celor dragi – atât mi s-a întipărit în memorie din organizarea locului. În schimb, evident, natura a fost darnică, căci peisajul este grandios şi fascinant prin munţii ce par dispuşi să cedeze din semeţia lor şi oamenilor.

   Cu bucuria în suflet de a fi revăzut un loc demult uitat, am făcut un ultim popas în oraşul deschizătorului unei noi ere a sculpturii, a celui ce s-a definit ca cetăţean al lumii, a celui ce a surprins în piatră eternitatea infinitului, căci numele oraşului Tîrg-Jiu este unit fără tăgadă de cel al lui Constantin Brâncuşi, cel ce a înţeles că arta are menirea de a fi purtătoarea unui mesaj peste veacuri şi „Simplitatea nu este un scop în viaţă. Ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor şi de oameni”.

Nu fără regrete, ne-am întors în urbea noastră mică.

(articol publicat în revista Cafeneaua politică şi literară, Drobeta Turnu Severin, 2007)