Obiecții la articolul dedicat celui de-al XXXVII-lea Congres al cadrelor didactice
Opinii postate pe contul personal de FB, pornind de la fragmentul preluat de pe pagina de FB a colegei Roxana Gavrilă…
”A fi DASCAL! A fi ROMAN…la Congresul International al Dascalilor de la Cluj
„Si chiar de nu voi fi un far, ci o candela, ajunge. Si chiar de nu voi fi nici candela, tot ajunge, fiindca m-am straduit sa aprind lumina.” (Nicolae Titulescu)
Peste 900 de romani, uniti in suflet si in gand, dascali cu credinta in suflet au participat la al XXXVIII – lea Congres al Asociației Generale a Învățătorilor din România la Cluj-Napoca. Au fost prezenți învățători, educatori, profesori, din toate județele țării și din toate comunitățile românești autohtone, precum cei din Ucraina, Serbia, Republica Moldova… toti s-au straduit „sa aprinda lumina”! Multumesc, draga dascal, Viorel Dolha, pentru ca mentineti lumina aprinsa an de an si luptati cu toate fortele sa uniti dascalii romani de pretutindeni!” –
Din păcate, administrația locală a Clujului nu s-a implicat deloc în organizarea acestui eveniment, cel de al XXXVII – lea Congres al învățătorilor și cadrelor didactice din România și țările alolingve.
Eu știu că românul este bucuros de oaspeți și am simțit din partea gazdelor bucurie și freamăt pentru buna organizare a evenimentului, după ce am trecut granița și am ajuns la școala de la Apșa de Mijloc, în Ukraina, pe pământ românesc.
Administrația Clujului ar trebui să își dea demisia, dacă nu este capabilă să se implice în susținerea unui eveniment ce are în PRIM-PLAN ȘCOALA și oamenii ei! Cazarea, masa și obiectivele turistice ar fi trebuit să cadă în sarcina administrației locale a Clujului, dar au fost preluate cu stoicism de flacăra și motorul acestui eveniment, învățător Viorel Dolha. Conform epigramei, relele s-au spart în capul domniei sale:
”Pot spune că am un dinte
Contra unui președinte
Ce-n calitate de “găzdoaie”
A făcut-o iar de …oaie!!!” – învățător Clemansa Mauca
Organizatorii congresului ar trebui să deschidă un grup de discuții pe FB unde colegii să dea feed-back evenimentului și să întocmim post-mortem rezoluția congresului. În altă ordine de idei, toate cheltuielile cu organizarea congresului ar trebui să fie vizibile, pentru a nu se naște suspiciuni. Pe ruta Drobeta Turnu Severin – Serbia – Timișoara – Arad – Turda – Cluj, costul a fost de 5600 + 1600 (pentru care șoferul a rămas să taie chitanță, plus 525 primiți separat pentru excursia la mânăstirea Nicula). Mie kilometri mi se par prea mulți, dar ceasul autocarului a pornit de la 955400 și a ajuns la 957328, cu excursie spre mânăstirea Nicula și vizita cu retur din Maramureșul istoric. Cred că ar trebui puncte de normare/validare a distanțelor… Costul pe kilometru parcurs a fost de 4 lei. Nu înțeleg de ce nu s-a apelat la autocarele școlare. Decât să dea aiurea banii unor firme de transport, mai bine Ministerul Afacerilor Externe ar fi dotat un laborator școlar și ar fi plătit doar benzina sau motorina necesară deplasării la Cluj grupurilor venite din țările alolingve, dacă erau folosite microbuzele școlare.
NU FOLOSIM JUDICIOS BANII! ÎI ARUNCĂM PE FEREASTRĂ, inutil!
Să fiu sinceră, eu și ministrului educației i-aș cere demisia. Nu ar rămâne pe funcție nici inspectorul școlar general al Clujului. Au avut alte preocupări decât cele legate de dezbaterile pe marginea problemelor școlii românești, dezbateri care nici nu au avut loc…
”Nu e onoare mai mare…decât a fi învățător
Când viitorul pare-a fi-n eclipsă,
Urmând modelul astrului atotcuprinzător,
La-cest congres,….ministrul ne-a tratat prin….lipsă!” – înv. Clemansa Mauca
Școlile trebuie să reintre sub patronajul ministerului de resort și ministerul trebuie să răspundă de neconformitățile existente în școli. Ministerul de resort trebuie să aibă parteneriate cu administrațiile locale și putere de decizie și sancțiune, în cazul în care școlile nu sunt în atenția comunităților locale, în opinia mea.
”De câțiva ani, în scoli de vară și congrese
Învățământul îl tratăm regește….
Merg ca pe roate toate , după interese,
Numai reforma nu se mai ….sfârșește!!!” – înv. Clemansa Mauca
Un alt aspect… Nu am fost 900 de persoane la acest congres. Poate, doar pe hârtie. Nici colegii din țările alolingve nu au fost 220. Poate, tot pe hârtie.
Revenind la Congresul în sine, trecând peste elementele ce au generat nemulțumiri, a fost un prilej de socializare și de comunicare cu colegi din aproape toate județele țării. Am avut parte de cursuri de formare interesante și captivante, iar colegii din Maramureșul istoric ne-au primit românește și ne-au dat o lecție de patriotism greu de uitat.
Dinspre Chișinău spre Satul Nou, Sărata, regiunea Odessa, Ucraina
Radiografia săptămânii 23-30 iulie 2015
(III) Dinspre Chișinău spre Satul Nou, Sărata, regiunea Odessa, Ucraina…
Intrarea în Ucraina a fost una sub auspiciile vocii scăzute. Zona era ca de război, iar vameșii erau în haine militare și totuși zâmbitori. Am fost avertizați de colegii știutori să nu vorbim și să nu râdem, dar nu am reușit întocmai. Mi-am adus aminte de drumul spre Germania. Ne-au oprit atunci polițiștii nemți și colegii mei parcă erau la priveghi. Mie nu prea-mi place starea de liniște apăsătoare. Îmi plac oamenii veseli, care privesc evenimentele în față, fără teamă. Fostul meu soț spunea că teama se transmite și se simte, de aceea ea trebuie controlată. Sunt mulțumită de rezultat, aplicând teoria în practică și încercând să înțeleg mecanismele fricii.
Ne-au permis să mergem la toaletă. Știți toaleta din curtea bunicilor? Așa era și toaleta lor, iar mirosul era îngrozitor. Una peste alta, îmi voi aduce aminte cu simpatie de vameșii ucrainieni, deoarece erau zâmbitori. Am trecut cu bine vama și ne-am îndreptat spre Cetatea Albă. Pentru a nu pierde vizita la Cetatea Albă m-am dat peste cap să-mi fac pașaportul taman în ziua plecării spre Chișinău, respectiv spre Odessa.
Eu cred că locurile dețin o anume energie remanentă a secolelor apuse. Am simțit această energie de vreo două ori, în anii studenției, nu știu sigur prima locație, ori în subsolurile fostului ICECHIM, unde făceam practica de specialitate, un anume laborator, sau în mansarda unui bloc de lângă Ateneu, unde stătea o colegă de facultate. A fost ceva fugitiv și nu am dat importanță atunci. Cu timpul am conștientizat-o, resimțind-o în fața unor obiective turistice din Paris, din Germania, în fața unor moaște, etc. Uneori caut să simt această formă de energie, dar nu toate locurile o transmit.
Ei, bine, în fața cetății, de la distanță am simțit vibrația locului. Ea s-a pierdut pe măsură ce am intrat în mulțime. O anume vibrație au și oamenii, dar energia multora este apăsătoare. Evit să caut vibrația oamenilor, din acest motiv.
Am făcut fotografii și m-am gândit că ministerul culturii și al patrimoniului ar trebui să promoveze cetatea, să existe pliante în toate limbile UE, etc.
De la Cetatea Albă, unde am împrumutat din vitalitatea Nistrului și măreția fostului Regat al României căreia i-a aparținut cetatea între anii 1918-1940, am pornit spre fosta chilie a unui sfânt. În șir indian coboram treptele care ne duceau la fostul loc de rugăciune al sfântului, unde azi pereții sunt îmbrăcați într-un mozaic ce redă pelerinilor chipul fostului rugător către Dumnezeu. Am trecut cu toții prin apa captată, dintr-un izvor, deasupra chiliei, apă despre care se spunea că are efecte tămăduitoare și care era rece ca gheața.
Unii răcoriți, alții smeriți, alții uimiți, alții grăbiți – am reluat periplul nostru spre noul obiectiv turistic aflat pe lista coordonatorului de grup. De data aceasta, o biserică în care am fost informați că se află cinci icoane făcătoare de minuni. Preotul bisericii ne-a acordat atenția cuvenită și ne-a vorbit despre istoricul lăcașului de cult. Eu am încercat să simt vibrația locului, dar nu am reușit. Și, totuși, în exteriorul bisericii, la statuia îngerului cu trâmbița, pentru o secundă am simțit energia locului.
Știți ce regret? Faptul că nu am ajuns la moaștele Sfintei Paraschiva! Eram curioasă dacă emană un anume câmp energetic și dacă poți pune pe seama lui ajutorul pe care îl primesc credincioșii…
Punctul final al călătoriei noastre a fost vizita la școala din Satul Nou, Sărata, Regiunea Odessa, Ucraina, dar înainte am vizitat Muzeul Etnografic din zonă, care păstrează vie istoria evoluției datinilor, obiceiurilor, obiectelor.
Și, cum copiii sunt lumină pură, cea mai puternică vibrație am resimțit-o în mijlocul lor. Primirea a fost impecabilă… Pâine și sarea nu au lipsit. Spectacolul oferit de micuți a fost unul de excepție. Totul a fost organizat ca la carte. S-au depus flori la statuile celor doi scriitori ce vegheau parcă reuniunea noastră, a celor din Serbia, România, Ucraina și Moldova, totul sub auspiciile unui soare al înfrățirii între semeni.
Vibrante și emoționante au fost momentele în care am încins o horă a frăției în curtea interioară a școlii din Satul Nou.
De bucate și de voia bună, nici nu vă mai povestesc!
Școala de vară 24-29 iulie 2015, Chișinău
Radiografia săptămânii 23-30 iulie 2015
(II) Chișinău…
Impresiile au fost de altă natură, menite parcă să înlăture oboseala acumulată după cele 26 de ore de la plecarea de acasă.
Am tot fost acuzată că mi-am făcut o preocupare din a critica și sesiza aspectele negative, pe care, fără să vreau, le întâlnesc la tot pasul, în cotidian. Ei, bine, de data aceasta, am numai cuvinte de laudă. Organizarea a fost impecabilă, de la primire și până la plecarea din Chișinău. Colegii organizatori ne-au primit în portul tradițional românesc și, eficient, ne înregistram, primeam mapa de participant și bonurile de masă. Primirea noastră, respectiv cazarea, a fost făcută la LICEUL Academiei de Științe a Moldovei. Camerele internatului erau foarte primitoare, bine îngrijite și bine dotate. Regret că am omis să fac fotografii în interiorul spațiilor destinate cazării elevilor, pe timpul școlii. Pe holul etajului se afla o uscătorie la fel de bine gândită, ca și utilitate. De acolo se putea vedea atât răsăritul, cât și apusul soarelui.
Seara am făcut un tur de oraș, plimbându-mă pe unul din cele mai largi și mai bogat în arbori seculari bulevard, împreună cu una din colege. Inițial, ne-a reținut atenția și am admirat buna coordonare și disciplina unui grup de elevi englezi aflat, ca și noi, în deplasare. Aproape că aș fi intrat și eu în jocurile lor de echipă, extrem de interesante.
Meniul zilei a fost gândit în așa fel încât să aducă elemente de bun gust, atât ca servire, cât și ca aspect.
Cum activitățile zilei de 24 iulie le-am pierdut, noi fiind pasageri dependenți de viza de intrare a colegilor sârbi, ne-am bucurat din plin de ziua de 25 iulie, zi dedicată simpozionului – dezbatere ”Limba română în contextul dialogului intercultural pedagogic fără frontiere”, desfășurat la Academia de Științe a Moldovei. Am fost primiți ca niște oaspeți de seamă, cu pâine și sare.
Nu știu când a trecut timpul! Știu că am fost captată de fiecare vorbitor în parte, cuvintele au adus cu ele vibrația necenzurată ”a patriei comune, a patriei noastre – Limba Română”.
Colegii de la Chișinău și-au propus să aducă în prim-plan și cultura spirituală a zonei căreia îi aparțin și am avut parte de un spectacol ce ne-a umplut inimile de frumos și de încântare nefățarnică. Au răsunat în sală versurile poetului Grigore Vieru, cântecele lui Ion Aldea și Doina Teodorovici, interpretate de tineri talentați și frumoși, de parcă talentul ar avea ceva în comun și cu trăsăturile feței, deși știm sigur că are puncte comune și interferențe cu frumusețea interioară, moștenire genetică în de neajuns dacă nu este slefuită permanent.
Seara a fost pe măsura zilei. Am petrecut românește la restaurantul ”Voia boierului”…
Școala de vară (24-29 iulie 2015) – Plecarea spre Chișinău
În data de 22 iulie am venit de la București, cu un tren în care aerul condiționat lăsa de dorit. Până la urmă, am scăpat de disconfortul termic, controlorul resetând aparatul, noroc de care nu am avut parte și la sosirea în București, atunci mergând cu geamurile deschise.
În data de 23 iulie trebuia să pornesc spre Chișinău. Punctul de plecare era din vama Porțile de Fier, dar până la ora 15, eu aveam foarte multe aspecte de pus la punct, ce vizau viața personală. Nu știu cum am reușit… M-am trezit la ora 10 și la 10.30 am plecat spre sediul Vodafone din cartierul Crihala. Telefonul meu a cedat definitiv și trebuia să găsesc o soluție. Cum abonamentul împlinea doi ani abia în martie 2016, m-am văzut nevoită să fac un abonament nou pe numele mamei. Am luat telefonul și am promis că revin să semnez actele. M-am îndreptat spre bancomatul Raiffeissen. Am avut noroc și la Stil, la coafor, am ajuns la momentul prielnic astfel încât nu am avut de așteptat și o angajată amabilă mi-a întins părul cu placa. Surpriza a fost la plată, 35 de lei. Dacă mă tundeam, părul mi-l întindea cu placa la un cost de 20 de lei, dar pentru că doar m-am aranjat, costul a fost de 35 de lei. Am râs pe marginea acestui subiect cu doamnele și chiar le-am spus că în București costul unul întins cu placa a fost de 20 de lei, cu bon de casă.
Mă rog, mulțumită de înfățișarea mea, am pornit spre Poliție, cu taxiul, evident. Am stat la coadă, după ce am plătit chitanțele aferente unui pașaport temporar și după ce m-am izbit de refractaritatea persoanei care încasa sumele în incinta sediului poliției. Când am ajuns pe scaunul cu pricina, ofițerul mi-a spus că am pașaport valabil până în 2018, dat, totuși, trebuie schimbat, în urma schimbării numelui, la starea civilă. Mi-a solicitat pașaportul vechi. M-am gândit că este la vechiul domiciliu. Mi-am sunat fostul soț. Ne-am intersectat pe strada Orly. Am rugat taximetristul să mă aștepte. În sertarul cu documente personale nici vorbă de pașaport. Atunci m-am gândit că poate mi l-a adus fiul meu și eu nu am acordat atenție acestui aspect. Într-adevăr, pașaportul era la noul meu domiciliu. Mă rog, am trecut peste ironia fostului soț care m-a întrebat dacă nu cumva îmi este teamă că îmi poate lua glanda. Nu m-am temut de el nici când mi-a pus un briceag la gât, fără să observ, tot într-un spirit de glumă, cum spunea el, deși mie mi s-a părut destul de deplasat gestul – înaintea acceptării divorțului.
Mă rog. Vă dați seama că la coadă am stat de vorbă cu persoanele aflate în așteptare, ca și mine. Am aflat foarte multe aspecte despre organizarea existentă în alte țări, dar și câteva aspecte care vizau dezorganizarea și lipsa respectului față de românii plecați în țări străine. La ora 12.30 intrasem în baza de date cu noul meu nume. Am plecat cu taxiul, nu înainte de a face niște cumpărături pentru drum. Le-am lăsat mamei, care mi-a îndeplinit dorința și s-a apucat să facă șnițele. M-am întors la Vodafone să semnez contractul și am ajuns acasă. Cu bagajul cu care am venit de la București și de la mare, am plecat spre Chișinău. Am avut timp să-mi fac un duș, dar nu am mai avut timp să servesc prânzul, grăbindu-mă ca la ora 15 să fiu la locul de întâlnire stabilit. Am chemat taxiul. Am fost să ridic pașaportul, iar la Schela ceasul taxiului arăta deja 14 lei. Am aflat între timp că autocarul are 30 de minute întârziere și, în condițiile acestea, am hotărât să cobor și să iau autobuzul. În momentul acesta, mi-am luat bagajul, dar am uitat plasa cu mâncare. Nu mă miră acest aspect, deoarece, de când mă știu, dacă am două plase, una o uit, asta pentru că nu sunt învățată să car ceva. Mă rog, am ajuns în vamă cu o mașină particulară, deși venise și autobuzul, între timp. În vamă am realizat că nu am plasa unde se aflau gustări din care abia așteptam să mă înfrupt. Nu m-am lăsat păgubașă. Am sunat firma de taxi și am rugat despecera să anunțe taximetristul să ducă plasă la domiciliu. Îmi părea rău doar de șnițele, restul erau produse de magazin, sucuri, cornuri, biscuiți, apă, batoane dietetice, etc.
Autocarul a ajuns la ora 16. Între timp, eu m-am împrietenit cu grupul de sârbi și am făcut haz de necaz de situația ingrată în care mă aflam, flămândă și fără nicio perspectivă de a cumpăra ceva din vamă, căci toate magazinele erau închise, nu închise, puse pe butuci. Am primit și o sticlă de apă de la ofițerul de poliție. În autocar, am mâncat un sandvich, căci nu am refuzat oferta unei doamne din Serbia, nci eu, nici președinteșe AGIRo. În Craiova, m-am liniștit. Mi-am cumpărat cele necesare astfel încât foamea să nu-mi dea târcoale până la Chișinău. Pe drum, au urcat colegii din Craiova, din București, Galați, etc. Am avut ceva momente de așteptare în Iași. Colegii sârbi nu au primit viza de intrare în Moldova decât după intervenția primarului Chișinăului, și asta mai târziu.
Am avut peripeții și în Iași. Șoferii nu găseau consulatul. Am fost la catedrala unde se aflau moaștele sfintei Paraschiva. Eu nu am ajuns la moaște, dar am intrat în biserică. Căutam o toaletă. Am un prost obicei, dimineața merg la toaletă. Dacă uneori beau cafea cu miere, când sunt în deplasare, de data aceasta organismul meu și-a cerut drepturile fără niciun adjuvant. Mă rog, am găsit o toaletă mizerabilă, lângă catedrală. Am pierdut grupul. Am pornit singură pe alei. Am ajuns la Hotelul Unirea și, revenind în zona catedralei, am găsit o cafenea selectă, cu niște tineri foarte drăguți și cu o toaletă foarte cochetă și foarte curată. Mi-am încărcat telefonul. Au mai fost momente de așteptare, până ce tot grupul s-a adunat.
Opinii, opinii... 