Am să vă spun o poveste reală, cu un element de absurditate ieșit din comun pentru o existență tihnită, așa cum era sau cum consideram eu că este propria-mi viață la momentul acela.
Fiul meu ajunsese, în urma repartiției computerizate, în clasa a IX-a, la unul din liceele mehedințene. Au fost ceva peripeții și emoții pentru că, deși investisem timp și atenție pentru a-l canaliza spre studiu, am trecut printr-o contestație la Limba și Literatura Română, nu pentru a obține o mărire de notă, ci pentru a avea o nota de trecere, scăpând de spectrul școlii de arte și meserii.
Trecusem cu ”brio” de emoțiile examenului de evaluare națională sau cum s-o fi chemând el la data respectivă și eram într-o etapă a vieții dedicată preocupărilor mele personale. Și a început calvarul. În ce a constat el? Fiul meu, un tânăr frumos, ghiduș, aplecat spre tot felul de tentații, mai mult rele decât bune, se confrunta cu o problemă deloc minoră. Lenjeria intimă era pătată cu materii fecale. Inițial, m-am gândit că este vorba de un disconfort gastric și l-am tratat ca atare. Problema persista. Cum educația primită în familie a fost una de respect și de colaborare cu doctorul atunci când apar primele semne ale unei posibile probleme medicale, am început să caut soluții, fără a intra în panică. Am mers la medicul de familie. Am fost trimiși la Spitalul CFR. Acolo, diagnosticul a sunat ca o sentință fatală, ”incontinență la defecație”. Am mers și la spitalul Județean, la doamna doctor care, cu ani în urmă, cu migală și har, i-a refăcut glezna dislocată în urma unui accident, fiul meu fiind pietonul. Pentru că nimeni nu era dispus să caute cauzele, am început să mă îngrijorez. Eram dispusă să merg până în pânzele albe. Nu mi s-a părut deplasat nici să consultăm un medic psihiatru. Am fost la un control la o clinică privată și pentru că fiul meu putea să facă haz de necaz, doamna doctor a spus că sigur cauza nu este de domeniul domniei sale. Câte nu am făcut! Am fost la ecograf. Ni s-a propus să facă o colonoscopie și am fost la medicul specializat pe acest palier al medicinii interne. Nimic concret, din ianuarie, până în martie 2009.
Am decis să cer medicului de familie trimitere către București și, surprinzător sau nu, am primit-o. Mai erau două săptămâni până la vacanța ce aducea în prim plan sărbătoarea pascală a anului 2009. În acea perioadă urma să susțin disertația la masterul Politici Sociale și Integrare Europeană. Eram atât de îngrijorată să nu fie ceva de tip neurologic încât am trecut chiar pe la spitalul de psihiatrie Obregia, din București, pierzându-mă pe aleile sale, în perioada în care am fost să-mi depun lucrarea de disertație, căutând un cabinet, pentru a auzi o nouă opinie. Nimic concludent.
O amică, ce insista constant să facă parte din viața mea, s-a oferit să ia legătura cu un medic pentru a-mi facilita atenția unui coleg de breaslă de la fostul spital Budimex, proapăt redenumit atunci Marie Currie. Sincer, eu nu sunt adepta serviciilor preferențiale. Am încredere și transmit încredere oricărei persoane cu care vin în contact. Am ajuns în București. Ne-am cazat la o familie de prieteni ai foștilor mei socri, apoi ne-am mutat la insistențele unor amici, acceptând să plecăm din Crângași spre cartierul Berceni, care avea să devină locuința mea pe parcursul celor 12 zile care au urmat.
Parcă mă văd pe holurile spitalului… Am fost direcționați la etajul patru (sper să nu greșesc) și acolo ne-a acordat atenție un medic între două vârste. Fără prea multe detalii, domnia sa deja vedea tot ce putea fi mai rău ca diagnostic pentru starea prin care trecea fiul meu. Spusese, la un moment dat, că poate fi vorba de o perforare a intestinului. Cât să te îngrozești, dar eu nu-mi pierd ușor cumpătul și am căutat doctorul recomandat de la Severin, prin lanțul slăbiciunilor, pe etajul respectiv fiind deja câte doi pacienți în paturi. Și șansa a fost să întâlnim o doamnă doctor dispusă să pornească, în depistarea cauzelor ce declanșau efectul, de la raționamente simple. Leo a stat în spital aproape două săptămâni, iar eu la prietenii mei. Nu avea medicație, doar zi de zi câte-o altă analiză, câte un alt control și din când în când nesuferitul deja tușeu rectal și clisme. Eu am cerut să fie consultat de psihologi, psihiatri… Nu puteam să cred că starea mea de îngrijorare și a lui de disconfort pot continua la infinit și așa a fost. La unul din ultimele tușee rectale i-a atras atenția doamnei doctor pilozitatea din zona anală. Mi-a sugerat să încerc îndepărtarea părului în exces. Și acum îmi dau seama că, dacă aș fi știut de existența kiturilor pentru epilat, procedura ar fi fost extrem de simplă. Spitalul se golise și era normal să fie așa. I-a fost făcută o ultimă analiză, un RMN și a primit acceptul să plece acasă, eu primind sugestia de a-i cumpăra microclisme.
Ca prin minune incontinența la defecație a încetat. Părea incredibil! De vină fusese pilozitatea în exces și niciun doctor nu a luat în calcul acest aspect simplu. În opinia mea, statul român a cheltuit inutil bani pentru niște analize care puteau fi evitate, dacă doctorii erau dispuși să emită raționamente de la simplu la complex. Un fir de păr poate irita rectul și efectele nu întârzie să apară. Se vorbește mai puțin despre epilarea anală, dar ea este demnă de luat în seamă. Silkn Glide – epilator IPL, primul epilator cu lumină pulsată ar trebui să facă parte din viețile noastre.

Sunt încântată să aflu despre existența acestor produse revoluționare scoase pe piață de firma Total pro Beauty. Sunt extrem de utile pentru îndepărtatea firelor de păr nedorite, în orice parte a corpului ar fi ele.

P.S. – Acest articol a fost scris în cadrul competiției SuperBlog 2015