Am auzit cu ceva ani în urmă de proiectul european “Casa Verde”, proiect ce punea accent pe energiile regenerabile. Mă întrebam la timpul respectiv de ce nu am implementat noi acest proiect în toată România, mai întâi de toate, în instituțiile publice.
Vorbim de performanță școlară, performanță profesională, performanță managerială și la toate suntem codași, în opinia mea. Și, cum aproape nicio performanță nu este performantă, în România, nu trebuie să ne mire că și la capitolul performanță energetică suntem în urma altor țări ce au înțeles că raționalizarea resurselor energetice și înlocuirea lor cu energii alternative reprezintă secretul viitorului. Mă hazardez să emit o judecată de predicție, punând semnul egal între numărul elevilor din liceele tehnologice, la nivelul unui județ, care promovează bacalaureatul și numărul clădirilor din același județ care au certificate de performanță energetică de clasă  A, ce prevede un consum de maxim 125 kwh/m2/an.
Conform statisticilor din domeniu, România are multe clădiri ce se încadrează în clasa energetică G, cu un consum de 820 Kwh/m2/an, la distanță de aproape șapte ori față de consumul energetic prevăzut pentru clasa A, ale cărei standarde sunt atinse cu brio în locuințele eco. Fără să vreau mă gândesc că la polul opus, în România, sunt clădiri în care nu a ajuns curentul electric sau sunt familii care fură curent, altele nu-și permit să consume curentul sau îl consumă și nu-l achită, clădiri aflate în ruină, cu sisteme de încălzire ce pun în pericol viața locatarilor ce provin de medii defavorizate. Sunt sigură că nu se gândește nimeni să certifice energetic clădirile familiilor paupere din mediul rural și asta înseamnă că legea, așa cum este ea avizată, nu urmărește educarea maselor, ci doar beneficii financiare pentru furnizorii de astfel de servicii, în opinia mea.
Să fiu sinceră, nu am văzut prin mass-media informații cu privire la educarea populației pentru a conștientiza felul în care consumă energia și nici administrațiile locale nu par interesate de folosirea rațională a resurselor energetice. Sistemul bancar nu vine nici el cu o linie de creditare, cu dobânzi sub 4%, nici măcar pentru renovarea clădirilor de patrimoniu. Absorbția fondurilor europene pentru anveloparea blocurilor a dat bătăi de cap primăriilor. Uneori lucrările au fost făcute de mântuială, în absența unui audit corespunzător și a unei recepții imparțiale furnizorului de servicii.
În perioada când am locuit la bloc, pe vreme de iarnă, mă gândeam că risipesc fără voie resursele de apă, așteptând cinci minute ca apa rece să devină caldă, ceea ce demonstra că furnizorul de agent termic avea pierderi masive pe care nu le-a luat în seamă niciodată. Azi firma Romag Termo Drobeta Turnu Severin este în restructurare completă.
În aprilie 2014 am fost în Leipzig, Germania, pentru două săptămâni, în cadrul unei mobilități Leonardo da Vinci. M-a uimit să constat grija nemților pentru resursele energetice. În zilele când plecam și aveam cazarea asigurată în alte orașe ale Germaniei, în dimineața plecării apa caldă nu mai era fierbinte, iar caloriferele erau oprite. Uluitor este cât suntem noi de nepăsători.
V-ați pus vreodată întrebarea ce sume sunt direcționate din bugetele locale pentru asigurarea cheltuielilor cu căldura, lumina și apa caldă a spațiilor destinate instituțiilor statului, instituții care își au sediul în clădiri nereabilitate termic, fără panouri fotovoltaice, fără becuri econome, fără centrale termice proprii?
Școala în care profesez, asemeni altor școli, este o gaură la bugetul local, în gândirea mea, deoarece pe perioada iernii facturile la curent și agent termic ating fabuloasa sumă de 30.000 lei și asta am aflat întâmplător. Dintr-un exces de gândire, mi-am pus întrebarea de ce nu se iau măsuri pentru a se reduce cheltuielile. Au școlile certificate energetice? NU. Cine plătește facturile? Primăria! Din ce bani? Din banii bugetului local? De unde provin acești bani? Din taxele și impozitele plătite de cetățeni. Le pasă cetățenilor cum sunt cheltuiți banii din bugetul local. NU! Este un cerc vicios și nici nu știm cine este în măsură să ia decizii pentru ca o școală să aibă cheltuielile cu întreținerea reduse la maxim, astfel încât banii economisiți să fie folosiți pentru a dota laboratoarele școlii, de exemplu.
În condițiile închiderii furnizorului de agent termic, începând cu jumătatea lunii octombrie, în biroul în care îmi petrec pauzele dintre ore, ca și în alte birouri din școală, este montat câte un calorifer electric. Frigul este pătrunzător, deși mercurul din termometre nu a scăzut sub 10˚C. Școala are o centrală termică racordată la termoficarea orașului, dar nimeni nu a luat în calcul un plan B, care să prevadă falimentul furnizorului de servicii. Nici când primeam agent termic de la rețeaua de termoficare a orașului nu părea să-i pese cuiva de risipa întâlnită atât în blocuri, cât și în instituții. În biroul în care îmi petrec pauzele, de multe ori, atunci când afară creștea temperatura, țineam geamurile larg deschise și toată căldura se risipea în van. De ce? Caloriferele nu au fost prevăzute cu sisteme de închidere, de minimizare sau maximizare a consumului, ca la nemți. Această situație, ori prea cald, ori prea frig, o întâlnim și în trenuri, și în autocare și în instituții. Școala în care profesez, cu siguranță, se încadrează la clasa energetică G…
Ce-ar trebui făcut? Primăria ar putea solicita certificarea energetică a tuturor clădirilor în care își au sediul instituțiile publice, incluzând aici și școlile, și spitalele. Apoi, ar trebui ca toate aceste instituții să fie racordate la rețeaua de gaz metan, prevăzute cu centrale termice eficiente termostatate, clădiri anvelopate, becuri econome, plafoane izolate, etc. Acești pași ar însemna un demers sistematic către excelență, către asigurarea calității și decenței vieții. Un auditor energetic competent propune soluția eficientă pentru reabilitarea termică a unei clădiri. Toate clădirile din România au nevoie de soluții de reabilitare, respective modernizare termo-energetică. Expertiza termică și energetică a clădirilor cade în sarcina auditorilor energetici și de aceea administrațiile locale ar trebui să apeleze la serviciilor lor și abia apoi să se treacă la certificarea energetic a imobilelor. În opinia mea, auditarea energetică ar trebuie să fie făcută tuturor clădirilor din România, iar sistemul bancar să susțină prin credite cu dobânzi minime investițiile ce trebuiesc făcute pentru a primi o certificare energetic de clasă C, B sau chiar A. Și pentru ca totul să fie impecabil, ultimul pas care s-ar impune a fi făcut ar fi termografierea clădirilor ce au trecut printr-un audit energetic și  au fost corespunzător certificate energetic, pentru a determina distribuția temperaturilor pe suprafața construcțiilor analizate.
În altă ordine de idei, consider că Guvernul României ar trebui să fie direct interesat de auditarea energetică a tuturor locuințelor din România pentru a putea avea un reper științific în elaborarea politicilor publice din domeniul energetic, dar și al construcțiilor și materialelor de construcții, putând dezvolta o linie de producție internă în acest domeniu.

Cred că fiecare cetățean trebuie să conștientizeze necesitatea folosirii raționale a resurselor energetice. O putem face începând să apelăm la serviciile unui auditor energetic și pe baza propunerilor primite să putem trece imobilul la o clasă energetică superioară, verificând eficiența investiției făcute și a calității lucrărilor prin termografierea clădirii.

P.S. Acest articol a fost scris în cadrul competiției SuperBlog 2015.