Acasă » 2015 (Pagina 3)

Arhive anuale: 2015

De ce școala a ajuns sub semnul derizoriului?

De când am intrat în sistemul de educație, în anul 1996, am văzut pas cu pas cum delăsarea își pune amprenta sub cupola școlii, cum pas cu pas profesorii se cred semizei și stăpâni la orele lor, fără a mai purta discuții în cadrul catedrei pe marginea conținuturilor științifice pe care le predau la clase, a metodelor de predare – învățare evaluare, cât și a strategiilor didactice… În schimb, profesorii scriu hârtii, fără noimă, hârtii care nu au nimic cu realitatea din cadrul unei școli.
La primul cerc pedagogic, inspectorul școlar de atunci, care a revenit la ISJ tot de atâtea ori de câte ori a revenit și partidul la putere, mi-a dat să prezint un articol, punându-mi la dispoziție resurse bibliografice în limba franceză. Cum orice sarcină pentru mine este o provocare, am scris acel articol și am aflat cu surprindere despre INTERDISCIPLINARITATE și TRANSDISCIPLINARITATE. Ei, bine, nu prea ținem cont de ele și sunt inoperabile în sistemul românesc de învățământ actual, altfel nu înțeleg de ce s-ar putea simți lezat un coleg dacă eu constat că elevul de clasa a XI-a nu știe tabla înmulțirii, sau dacă elevul de clasă 9-12 nu poate citi numele unui scriitor englez sau francez și uneori nici nu poate citi fluent un enunț în limba română, având dificultăți în a emite un enunț științific, folosind limbajul de specialitate.
De ce NU promovează elevii examenul național de bacalaureat? În opinia mea, răspunsul este simplu. Profesorul face doar predare, la ore, și un soi de evaluare, după ureche, când vrea el. Elevul nu știe să învețe tocmai pentru că profesorul nu face predare-învățare, ci doar predare, vorbind de cele mai multe ori cu tabla sau cu niște elevi care iau notițe, dar cărora mintea le umblă hai-hui. Dacă deranjezi un astfel de elev din preocupările lui se declară surprins deoarece el nu-ți deranjează ora și nu se sfiește să spună asta.
În opinia mea, elevii nu au deprinderi de muncă intelectuală, deoarece profesorul doar predă și elevul copiază de la tablă, fără să treacă prin filtrul propriu al gândirii noțiunile și fără să le aplice. De aceea, la bacalaureat, sunt elevi incapabili să-și citească subiectele.
De ce doar elevii de la liceele tehnologice nu iau bacalaureatul? – este o întrebare pertinentă.
Eu le spun elevilor mei că ceea ce ne deosebește de dobitoace este rațiunea. Putem alege să o folosim sau, renunțând la ea, ne îndreptăm spre regnul animal și putem deveni animăluțe cu față umană. Încerc să folosesc puterea cuvintelor. Ei se distrează, dar este dezarmant să vezi niște tineri care aleg să aibă un comportament ce sfidează legile celor 7 ani de acasă. Le spun că mintea este ca un ogor și trebuie prelucrată, altfel se instalează un soi de retard mintal. Și asta îi distrează. Nu-mi jignesc elevii, dar trebuie să înțeleagă că școala este spațiu de acumulări intelectuale, nicidecum o grădină zoologică.

Învățământ rudimentar, până când?

Când o să recunoaștem că învățământul din România este complet rudimentar?
Când o să recunoaștem că organismele răspunzătoare de bunul mers al școlii dorm în front sau plimbă hârtii și atât?
Azi, 24 septembrie 2015, le-am vorbit elevilor la clasă despre prelevarea probelor de apă, făcând referire la mediul de proveniență al apei și modul de recoltare. Într-o lume a tehnicii avansate, ar trebui ca fiecare lecție să poată fi accesată în mediul online, existența laboratoarelor virtuale fiind imperios necesară pentru a dezvolta elevului toate cele trei stiluri de învățare – auditiv, vizual și practic. De exemplu, la unitatea de învățare Norme de Sănătate și Securitate a Muncii elevii ar trebui să aibă truse cu panouri de semnalizare SSM, truse medicale, fie și doar în spațiul virtual, etc.
Urmează să le vorbesc celor de clasa a X-a despre dispozitivele de prelevare a probelor din materiale solide, lichide și gazoase, dar școala nu are în dotare sonde metalice, sonde din sticlă, dispozitive speciale.
Autorii de programe școlare ar trebui să elaboreze și un necesar de materiale și mijloace didactice util desfășurării lecțiilor în condiții de excelență.
Eu cred că delăsarea este de sus în jos și de jos în sus. Ministerul de resort doarme. Inspectoratele școlare dorm, căci altfel ar trebui să știe ce nevoi au școlile. Școlile dorm pentru că profesorii nu vor să deranjeze directorii și inspectorii, iar inspectorii nu vor să-i deranjeze pe cei din minister și facem și noi ce putem, învățământ ca acum 30 de ani, căci nici măcar un videoproiector nu avem în sălile de clasă și nici conexiunea la internet nu este la îndemâna oricui.
Trăim în era în care profesorul trebuie să meargă cu videoproiectorul la clasă, să îl monteze, să îl demonteze, să ceară de pe la X și Y reactivi și substanțe, sticlărie, referate pentru lucrări. Îți stă mintea în loc! Fiecare profesor face după cum îl taie capul, pentru că nu există o bază cu toate cerințele și cu toate resursele bibliografice necesare desfășurării orelor în condiții de excelență.

Începe competiția Superblog 2015!

Competiția SuperBlog 2015 poate fi privită ca o provocare intelectuală… Într-o lume în care mass-media se derogă de la atribuțiile de formator de opinii, spațiul TV și presa fiind invadate, de multe ori, de elemente de incultură și de dezbateri sterile în favoarea unui partid nicidecum a unei idei, rămâne ca cetățeanul, ancorat în cotidian și nemulțumit de haosul ce pune stăpânire pe viața sa, să preia frâiele invizibile ale rațiunii și să emită judecăți de valoare în prim planul existenței care să genereze schimbarea de atitudine la nivel personal și colectiv.

Ce oportunități oferă SuperBlog 2015, în accepțiunea mea?

SuperBlog 2015 este o campanie ce poate încuraja libertatea de exprimare. Constituția României prevede în mod expres acest drept, dar, din păcate, societatea zilelor noastre acceptă existența unor constrângeri prin care cetățeanul își impune un soi de autism, nu vede, nu aude și nu simte de teamă, de teama de a nu deranja șeful, de teama de a nu rămâne fără locul de muncă, de teama de a nu intra în colimatorul unor grupuri de interese ce își pot exercita influența în fel și chip.

SuperBlog 2015 poate fi un pilon viabil al cetățeniei active, dacă temele propuse spre dezbatere de organizatori și sponsori vor încuraja și sesizarea aspectelor negative existente la nivelul comunităților locale și care, din păcate, există și le întâlnim aproape la tot pasul, fie că este vorba despre birocrația și delăsarea din instituții și am în vedere existența școlilor fără avize de funcționare, a spitalelor sub standarde, fie de aspectul peisagistic și arhitectural al orașelor și satelor României. Am auzit recent o știre care pentru noi, românii, ar putea părea din domeniul SF, dar ea este cât se poate de normală, pentru o lume care caută și dorește ordinea și normalitatea în viața publică și particulară. În Japonia, autoritățile au pus la dispoziția cetățenilor o platformă pentru sesizarea zonelor în care există excremente de câini, pentru a identifica acele zone și pentru a trimite echipe de salubrizare. Noi suntem la stadiul în care autoritățile publice se simt ofensate dacă postăm pe contul lor de FB fotografii cu neregulile din oraș, din școli, din spitale, din tribunale, ba, mai mult, suntem sfidați și neregulile persistă.

Competiția SuperBlog 2015 poate stimula și stârni creativitatea participanților, prin abordarea unor teme din varia domenii: social, cognitiv, marketing, management, etc.

Voi participa la competiția SuperBlog 2015 și din curiozitatea de a afla cum gândesc cei ce consideră că pot stăpâni și folosi cuvintele astfel încât mesajul textului să ajungă la cititor și cititorul să-și dorească să devină un vorbitor cult de limba română.

Când altora nu le plac opiniile tale…

Sunt puțin surprinsă de constatarea pe care am făcut-o, azi, 21 septembrie 2015.

În perioada 2-15 aprilie 2014 am făcut parte din grupul țintă ce a beneficiat de o formare în cadrul programului LEONARDO DA VINCI, cu deplasare și cazare pe perioada cursului în Leipzig, Germania.

Constat că formularul trimis de mine către coordonatorul de proiect, colega mea de liceu, Ana Ghițoiu, ce și-a asumat singură validarea rapoartelor tuturor participanților, a suferit modificări. Mult mai târziu de la predare, într-un exces de zel, mi-a venit ideea să cer o copie a formularului validat. Eu credeam că ele vor fi semnate de noi și trimise spre București, dar nu s-a întâmplat asta sau, cel puțin, mie nu mi s-a cerut să-l semnez. Cu ceva zile întârziere de la solicitarea raportului meu validat am primit o copie a acestuia. L-am pus la dosarul cu hârtii. Azi am aruncat o privire pe el și surpriză. Ceea ce am scris eu a fost ori trunchiat, ori modificat, pe alocuri, mai precis, începând cu pagina 5/10.

Atașez ultima formă trimisă pe e-mail coordonatorului de proiect. Am să scanez și forma primită, la cererea expresă a mea, de la coordonatorul de proiect. Este vorba despre proiectul ”EuroCAD Form”.

Propun ca pe viitor să li se interzică coordonatoriloe de proiect să-și asume validarea rapoartelor colegilor, pentru a nu-și permite cenzurarea opiniilor participanților.

Raport Liliana Ionescu final 1

Raport PLM modificat si validat de coord. proiect

Constat că formularul a fost validat de colega mea la ora 8.45, 11 mai 2014, iar ea încă purta corespondență cu mine la ora 11.21 și îmi spunea ce să mai adaug. Mă-ntreb dacă o parte din programul detaliat al activităților nu apare în alt formular. Aș vrea să mă înșel.

De asemenea, trebuia ca acest curs să fie recunoscut în România, sub forma de credite. A fost demarată această acțiune și încetată la scurt timp. Nu am înțeles de ce ne-au fost înapoiate dosarele cu copiile și nu s-a bătut monedă pentru eliberarea unui certificat participare mobilitate, cu recunoaștere în România sau, poate, doar dosarul meu a fost respins.

Acum îmi vine în minte și proiectul POS-DRU derulat în școală, Pași spre viitor. Am fost expert pe termen scurt în cadrul proiectului și, deși inițial ni s-a promis un certificat de formator, eu nu l-am primit în cadrul proiectului, ci mult mai târziu, la cerere de la formator, doamna Ion, de la un liceu din Craiova.

Poeziile lui Mihai Eminescu, ediție 1901

Vă invit să citiți aceste poezii. Geniul literaturii române, uitat și neînțeles de contemporanii vremii, a devenit un pol de atracție a inteligenței universului și această inteligență, împletită cu suferința geniului său, a fost transpusă în versuri nemuritoare.

Poezii_Mihai_Eminescu_1901

Obiecții la articolul dedicat celui de-al XXXVII-lea Congres al cadrelor didactice

Opinii postate pe contul personal de FB, pornind de la fragmentul preluat de pe pagina de FB a colegei Roxana Gavrilă…

”A fi DASCAL! A fi ROMAN…la Congresul International al Dascalilor de la Cluj
„Si chiar de nu voi fi un far, ci o candela, ajunge. Si chiar de nu voi fi nici candela, tot ajunge, fiindca m-am straduit sa aprind lumina.” (Nicolae Titulescu)

Peste 900 de romani, uniti in suflet si in gand, dascali cu credinta in suflet au participat la al XXXVIII – lea Congres al Asociației Generale a Învățătorilor din România la Cluj-Napoca. Au fost prezenți învățători, educatori, profesori, din toate județele țării și din toate comunitățile românești autohtone, precum cei din Ucraina, Serbia, Republica Moldova… toti s-au straduit „sa aprinda lumina”! Multumesc, draga dascal, Viorel Dolha, pentru ca mentineti lumina aprinsa an de an si luptati cu toate fortele sa uniti dascalii romani de pretutindeni!” –

Din păcate, administrația locală a Clujului nu s-a implicat deloc în organizarea acestui eveniment, cel de al XXXVII – lea Congres al învățătorilor și cadrelor didactice din România și țările alolingve.
Eu știu că românul este bucuros de oaspeți și am simțit din partea gazdelor bucurie și freamăt pentru buna organizare a evenimentului, după ce am trecut granița și am ajuns la școala de la Apșa de Mijloc, în Ukraina, pe pământ românesc.
Administrația Clujului ar trebui să își dea demisia, dacă nu este capabilă să se implice în susținerea unui eveniment ce are în PRIM-PLAN ȘCOALA și oamenii ei! Cazarea, masa și obiectivele turistice ar fi trebuit să cadă în sarcina administrației locale a Clujului, dar au fost preluate cu stoicism de flacăra și motorul acestui eveniment, învățător Viorel Dolha. Conform epigramei, relele s-au spart în capul domniei sale:
”Pot spune că am un dinte
Contra unui președinte
Ce-n calitate de “găzdoaie”
A făcut-o iar de …oaie!!!” – învățător Clemansa Mauca
Organizatorii congresului ar trebui să deschidă un grup de discuții pe FB unde colegii să dea feed-back evenimentului și să întocmim post-mortem rezoluția congresului. În altă ordine de idei, toate cheltuielile cu organizarea congresului ar trebui să fie vizibile, pentru a nu se naște suspiciuni. Pe ruta Drobeta Turnu Severin – Serbia – Timișoara – Arad – Turda – Cluj, costul a fost de 5600 + 1600 (pentru care șoferul a rămas să taie chitanță, plus 525 primiți separat pentru excursia la mânăstirea Nicula). Mie kilometri mi se par prea mulți, dar ceasul autocarului a pornit de la 955400 și a ajuns la 957328, cu excursie spre mânăstirea Nicula și vizita cu retur din Maramureșul istoric. Cred că ar trebui puncte de normare/validare a distanțelor… Costul pe kilometru parcurs a fost de 4 lei. Nu înțeleg de ce nu s-a apelat la autocarele școlare. Decât să dea aiurea banii unor firme de transport, mai bine Ministerul Afacerilor Externe ar fi dotat un laborator școlar și ar fi plătit doar benzina sau motorina necesară deplasării la Cluj grupurilor venite din țările alolingve, dacă erau folosite microbuzele școlare.
NU FOLOSIM JUDICIOS BANII! ÎI ARUNCĂM PE FEREASTRĂ, inutil!
Să fiu sinceră, eu și ministrului educației i-aș cere demisia. Nu ar rămâne pe funcție nici inspectorul școlar general al Clujului. Au avut alte preocupări decât cele legate de dezbaterile pe marginea problemelor școlii românești, dezbateri care nici nu au avut loc…
”Nu e onoare mai mare…decât a fi învățător
Când viitorul pare-a fi-n eclipsă,
Urmând modelul astrului atotcuprinzător,
La-cest congres,….ministrul ne-a tratat prin….lipsă!” – înv. Clemansa Mauca
Școlile trebuie să reintre sub patronajul ministerului de resort și ministerul trebuie să răspundă de neconformitățile existente în școli. Ministerul de resort trebuie să aibă parteneriate cu administrațiile locale și putere de decizie și sancțiune, în cazul în care școlile nu sunt în atenția comunităților locale, în opinia mea.
”De câțiva ani, în scoli de vară și congrese
Învățământul îl tratăm regește….
Merg ca pe roate toate , după interese,
Numai reforma nu se mai ….sfârșește!!!” – înv. Clemansa Mauca

Un alt aspect… Nu am fost 900 de persoane la acest congres. Poate, doar pe hârtie. Nici colegii din țările alolingve nu au fost 220. Poate, tot pe hârtie.

Revenind la Congresul în sine, trecând peste elementele ce au generat nemulțumiri, a fost un prilej de socializare și de comunicare cu colegi din aproape toate județele țării. Am avut parte de cursuri de formare interesante și captivante, iar colegii din Maramureșul istoric ne-au primit românește și ne-au dat o lecție de patriotism greu de uitat.

foto6 aug 2015 foto5 aug 2015 foto4 aug 2015 foto3 aug 2015 foto 2 aug 2015 foto 1 aug 2015 foto aug 2015 foto Maramures istoric august 2015

Dinspre Chișinău spre Satul Nou, Sărata, regiunea Odessa, Ucraina

Radiografia săptămânii 23-30 iulie 2015
(III) Dinspre Chișinău spre Satul Nou, Sărata, regiunea Odessa, Ucraina…

Intrarea în Ucraina a fost una sub auspiciile vocii scăzute. Zona era ca de război, iar vameșii erau în haine militare și totuși zâmbitori. Am fost avertizați de colegii știutori să nu vorbim și să nu râdem, dar nu am reușit întocmai. Mi-am adus aminte de drumul spre Germania. Ne-au oprit atunci polițiștii nemți și colegii mei parcă erau la priveghi. Mie nu prea-mi place starea de liniște apăsătoare. Îmi plac oamenii veseli, care privesc evenimentele în față, fără teamă. Fostul meu soț spunea că teama se transmite și se simte, de aceea ea trebuie controlată. Sunt mulțumită de rezultat, aplicând teoria în practică și încercând să înțeleg mecanismele fricii.
Ne-au permis să mergem la toaletă. Știți toaleta din curtea bunicilor? Așa era și toaleta lor, iar mirosul era îngrozitor. Una peste alta, îmi voi aduce aminte cu simpatie de vameșii ucrainieni, deoarece erau zâmbitori. Am trecut cu bine vama și ne-am îndreptat spre Cetatea Albă. Pentru a nu pierde vizita la Cetatea Albă m-am dat peste cap să-mi fac pașaportul taman în ziua plecării spre Chișinău, respectiv spre Odessa.
Eu cred că locurile dețin o anume energie remanentă a secolelor apuse. Am simțit această energie de vreo două ori, în anii studenției, nu știu sigur prima locație, ori în subsolurile fostului ICECHIM, unde făceam practica de specialitate, un anume laborator, sau în mansarda unui bloc de lângă Ateneu, unde stătea o colegă de facultate. A fost ceva fugitiv și nu am dat importanță atunci. Cu timpul am conștientizat-o, resimțind-o în fața unor obiective turistice din Paris, din Germania, în fața unor moaște, etc. Uneori caut să simt această formă de energie, dar nu toate locurile o transmit.
Ei, bine, în fața cetății, de la distanță am simțit vibrația locului. Ea s-a pierdut pe măsură ce am intrat în mulțime. O anume vibrație au și oamenii, dar energia multora este apăsătoare. Evit să caut vibrația oamenilor, din acest motiv.
Am făcut fotografii și m-am gândit că ministerul culturii și al patrimoniului ar trebui să promoveze cetatea, să existe pliante în toate limbile UE, etc.
De la Cetatea Albă, unde am împrumutat din vitalitatea Nistrului și măreția fostului Regat al României căreia i-a aparținut cetatea între anii 1918-1940, am pornit spre fosta chilie a unui sfânt. În șir indian coboram treptele care ne duceau la fostul loc de rugăciune al sfântului, unde azi pereții sunt îmbrăcați într-un mozaic ce redă pelerinilor chipul fostului rugător către Dumnezeu. Am trecut cu toții prin apa captată, dintr-un izvor, deasupra chiliei, apă despre care se spunea că are efecte tămăduitoare și care era rece ca gheața.
Unii răcoriți, alții smeriți, alții uimiți, alții grăbiți – am reluat periplul nostru spre noul obiectiv turistic aflat pe lista coordonatorului de grup. De data aceasta, o biserică în care am fost informați că se află cinci icoane făcătoare de minuni. Preotul bisericii ne-a acordat atenția cuvenită și ne-a vorbit despre istoricul lăcașului de cult. Eu am încercat să simt vibrația locului, dar nu am reușit. Și, totuși, în exteriorul bisericii, la statuia îngerului cu trâmbița, pentru o secundă am simțit energia locului.
Știți ce regret? Faptul că nu am ajuns la moaștele Sfintei Paraschiva! Eram curioasă dacă emană un anume câmp energetic și dacă poți pune pe seama lui ajutorul pe care îl primesc credincioșii…
Punctul final al călătoriei noastre a fost vizita la școala din Satul Nou, Sărata, Regiunea Odessa, Ucraina, dar înainte am vizitat Muzeul Etnografic din zonă, care păstrează vie istoria evoluției datinilor, obiceiurilor, obiectelor.
Și, cum copiii sunt lumină pură, cea mai puternică vibrație am resimțit-o în mijlocul lor. Primirea a fost impecabilă… Pâine și sarea nu au lipsit. Spectacolul oferit de micuți a fost unul de excepție. Totul a fost organizat ca la carte. S-au depus flori la statuile celor doi scriitori ce vegheau parcă reuniunea noastră, a celor din Serbia, România, Ucraina și Moldova, totul sub auspiciile unui soare al înfrățirii între semeni.
Vibrante și emoționante au fost momentele în care am încins o horă a frăției în curtea interioară a școlii din Satul Nou.
De bucate și de voia bună, nici nu vă mai povestesc!

20150726_133706 20150726_133936 20150726_134147 20150726_135305 20150726_141335 20150726_170315 20150726_170312 20150726_150927 20150726_145711 20150726_145613 20150726_171308 20150726_171259 20150726_170837 20150726_170517 20150726_170440 20150726_182458 20150726_182443 20150726_182423 20150726_182407 20150726_171855 20150726_182846 20150726_182858 20150726_182908 20150726_183149 20150726_183334 20150726_18342120150726_19011020150726_19044720150726_19093620150726_19153920150726_19160120150726_19295520150726_19300220150726_19345620150726_19350320150726_20081820150726_20215420150726_20220320150726_20235220150726_202437

Școala de vară 24-29 iulie 2015, Chișinău

Radiografia săptămânii 23-30 iulie 2015
(II) Chișinău…
Impresiile au fost de altă natură, menite parcă să înlăture oboseala acumulată după cele 26 de ore de la plecarea de acasă.
Am tot fost acuzată că mi-am făcut o preocupare din a critica și sesiza aspectele negative, pe care, fără să vreau, le întâlnesc la tot pasul, în cotidian. Ei, bine, de data aceasta, am numai cuvinte de laudă. Organizarea a fost impecabilă, de la primire și până la plecarea din Chișinău. Colegii organizatori ne-au primit în portul tradițional românesc și, eficient, ne înregistram, primeam mapa de participant și bonurile de masă. Primirea noastră, respectiv cazarea, a fost făcută la LICEUL Academiei de Științe a Moldovei. Camerele internatului erau foarte primitoare, bine îngrijite și bine dotate. Regret că am omis să fac fotografii în interiorul spațiilor destinate cazării elevilor, pe timpul școlii. Pe holul etajului se afla o uscătorie la fel de bine gândită, ca și utilitate. De acolo se putea vedea atât răsăritul, cât și apusul soarelui.
Seara am făcut un tur de oraș, plimbându-mă pe unul din cele mai largi și mai bogat în arbori seculari bulevard, împreună cu una din colege. Inițial, ne-a reținut atenția și am admirat buna coordonare și disciplina unui grup de elevi englezi aflat, ca și noi, în deplasare. Aproape că aș fi intrat și eu în jocurile lor de echipă, extrem de interesante.
Meniul zilei a fost gândit în așa fel încât să aducă elemente de bun gust, atât ca servire, cât și ca aspect.
Cum activitățile zilei de 24 iulie le-am pierdut, noi fiind pasageri dependenți de viza de intrare a colegilor sârbi, ne-am bucurat din plin de ziua de 25 iulie, zi dedicată simpozionului – dezbatere ”Limba română în contextul dialogului intercultural pedagogic fără frontiere”, desfășurat la Academia de Științe a Moldovei. Am fost primiți ca niște oaspeți de seamă, cu pâine și sare.
Nu știu când a trecut timpul! Știu că am fost captată de fiecare vorbitor în parte, cuvintele au adus cu ele vibrația necenzurată ”a patriei comune, a patriei noastre – Limba Română”.
Colegii de la Chișinău și-au propus să aducă în prim-plan și cultura spirituală a zonei căreia îi aparțin și am avut parte de un spectacol ce ne-a umplut inimile de frumos și de încântare nefățarnică. Au răsunat în sală versurile poetului Grigore Vieru, cântecele lui Ion Aldea și Doina Teodorovici, interpretate de tineri talentați și frumoși, de parcă talentul ar avea ceva în comun și cu trăsăturile feței, deși știm sigur că are puncte comune și interferențe cu frumusețea interioară, moștenire genetică în de neajuns dacă nu este slefuită permanent.
Seara a fost pe măsura zilei. Am petrecut românește la restaurantul ”Voia boierului”…

20150724_201053 20150725_080140 20150725_080201 20150725_092843 20150725_092857 20150725_095509 20150725_152206 20150725_152957 20150725_174547 20150725_174855 20150725_211316 20150726_062443 20150726_062509 20150726_062522 20150726_063118 20150726_063151 20150726_063309

Școala de vară (24-29 iulie 2015) – Plecarea spre Chișinău

Radiografia săptămânii 23-30 iulie 2015
(I)Plecarea spre Chișinău…
În data de 22 iulie am venit de la București, cu un tren în care aerul condiționat lăsa de dorit. Până la urmă, am scăpat de disconfortul termic, controlorul resetând aparatul, noroc de care nu am avut parte și la sosirea în București, atunci mergând cu geamurile deschise.
În data de 23 iulie trebuia să pornesc spre Chișinău. Punctul de plecare era din vama Porțile de Fier, dar până la ora 15, eu aveam foarte multe aspecte de pus la punct, ce vizau viața personală. Nu știu cum am reușit… M-am trezit la ora 10 și la 10.30 am plecat spre sediul Vodafone din cartierul Crihala. Telefonul meu a cedat definitiv și trebuia să găsesc o soluție. Cum abonamentul împlinea doi ani abia în martie 2016, m-am văzut nevoită să fac un abonament nou pe numele mamei. Am luat telefonul și am promis că revin să semnez actele. M-am îndreptat spre bancomatul Raiffeissen. Am avut noroc și la Stil, la coafor, am ajuns la momentul prielnic astfel încât nu am avut de așteptat și o angajată amabilă mi-a întins părul cu placa. Surpriza a fost la plată, 35 de lei. Dacă mă tundeam, părul mi-l întindea cu placa la un cost de 20 de lei, dar pentru că doar m-am aranjat, costul a fost de 35 de lei. Am râs pe marginea acestui subiect cu doamnele și chiar le-am spus că în București costul unul întins cu placa a fost de 20 de lei, cu bon de casă.
Mă rog, mulțumită de înfățișarea mea, am pornit spre Poliție, cu taxiul, evident. Am stat la coadă, după ce am plătit chitanțele aferente unui pașaport temporar și după ce m-am izbit de refractaritatea persoanei care încasa sumele în incinta sediului poliției. Când am ajuns pe scaunul cu pricina, ofițerul mi-a spus că am pașaport valabil până în 2018, dat, totuși, trebuie schimbat, în urma schimbării numelui, la starea civilă. Mi-a solicitat pașaportul vechi. M-am gândit că este la vechiul domiciliu. Mi-am sunat fostul soț. Ne-am intersectat pe strada Orly. Am rugat taximetristul să mă aștepte. În sertarul cu documente personale nici vorbă de pașaport. Atunci m-am gândit că poate mi l-a adus fiul meu și eu nu am acordat atenție acestui aspect. Într-adevăr, pașaportul era la noul meu domiciliu. Mă rog, am trecut peste ironia fostului soț care m-a întrebat dacă nu cumva îmi este teamă că îmi poate lua glanda. Nu m-am temut de el nici când mi-a pus un briceag la gât, fără să observ, tot într-un spirit de glumă, cum spunea el, deși mie mi s-a părut destul de deplasat gestul – înaintea acceptării divorțului.
Mă rog. Vă dați seama că la coadă am stat de vorbă cu persoanele aflate în așteptare, ca și mine. Am aflat foarte multe aspecte despre organizarea existentă în alte țări, dar și câteva aspecte care vizau dezorganizarea și lipsa respectului față de românii plecați în țări străine. La ora 12.30 intrasem în baza de date cu noul meu nume. Am plecat cu taxiul, nu înainte de a face niște cumpărături pentru drum. Le-am lăsat mamei, care mi-a îndeplinit dorința și s-a apucat să facă șnițele. M-am întors la Vodafone să semnez contractul și am ajuns acasă. Cu bagajul cu care am venit de la București și de la mare, am plecat spre Chișinău. Am avut timp să-mi fac un duș, dar nu am mai avut timp să servesc prânzul, grăbindu-mă ca la ora 15 să fiu la locul de întâlnire stabilit. Am chemat taxiul. Am fost să ridic pașaportul, iar la Schela ceasul taxiului arăta deja 14 lei. Am aflat între timp că autocarul are 30 de minute întârziere și, în condițiile acestea, am hotărât să cobor și să iau autobuzul. În momentul acesta, mi-am luat bagajul, dar am uitat plasa cu mâncare. Nu mă miră acest aspect, deoarece, de când mă știu, dacă am două plase, una o uit, asta pentru că nu sunt învățată să car ceva. Mă rog, am ajuns în vamă cu o mașină particulară, deși venise și autobuzul, între timp. În vamă am realizat că nu am plasa unde se aflau gustări din care abia așteptam să mă înfrupt. Nu m-am lăsat păgubașă. Am sunat firma de taxi și am rugat despecera să anunțe taximetristul să ducă plasă la domiciliu. Îmi părea rău doar de șnițele, restul erau produse de magazin, sucuri, cornuri, biscuiți, apă, batoane dietetice, etc.
Autocarul a ajuns la ora 16. Între timp, eu m-am împrietenit cu grupul de sârbi și am făcut haz de necaz de situația ingrată în care mă aflam, flămândă și fără nicio perspectivă de a cumpăra ceva din vamă, căci toate magazinele erau închise, nu închise, puse pe butuci. Am primit și o sticlă de apă de la ofițerul de poliție. În autocar, am mâncat un sandvich, căci nu am refuzat oferta unei doamne din Serbia, nci eu, nici președinteșe AGIRo. În Craiova, m-am liniștit. Mi-am cumpărat cele necesare astfel încât foamea să nu-mi dea târcoale până la Chișinău. Pe drum, au urcat colegii din Craiova, din București, Galați, etc. Am avut ceva momente de așteptare în Iași. Colegii sârbi nu au primit viza de intrare în Moldova decât după intervenția primarului Chișinăului, și asta mai târziu.
Am avut peripeții și în Iași. Șoferii nu găseau consulatul. Am fost la catedrala unde se aflau moaștele sfintei Paraschiva. Eu nu am ajuns la moaște, dar am intrat în biserică. Căutam o toaletă. Am un prost obicei, dimineața merg la toaletă. Dacă uneori beau cafea cu miere, când sunt în deplasare, de data aceasta organismul meu și-a cerut drepturile fără niciun adjuvant. Mă rog, am găsit o toaletă mizerabilă, lângă catedrală. Am pierdut grupul. Am pornit singură pe alei. Am ajuns la Hotelul Unirea și, revenind în zona catedralei, am găsit o cafenea selectă, cu niște tineri foarte drăguți și cu o toaletă foarte cochetă și foarte curată. Mi-am încărcat telefonul. Au mai fost momente de așteptare, până ce tot grupul s-a adunat.

Nivelul superior al conștiinței…

Un gând, aiuristic sau nu…
Cred că inteligența omenirii este acumulată în tot ce ne înconjoară, dar procente mari se află în soare, în lună și în stele. Priviți cerul, cât mai des!
Influența literaturii SF, adorată în adolescență, își spune cuvântul. Cred că, uneori, există un sâmbure de adevăr în literatura SF. Autorii de SF sunt un fel de vizionari cu capacități extrasenzoriale peste limita omului care nu depune niciun efort să și le dezvolte. Este o mare risipă de energie pe planetă, atât timp cât oamenii cred că existența lor este un simplu hazard. Nici vorbă de asta! Oamenii trebuie să tindă spre nivelul superior al conștiinței, dar, din păcate, asta nu se-nvață la școală.
Cu ani în urmă mi-a picat în mână o carte care aducea în discuție nivelul superior al conștiinței. Era prima dată când auzeam de așa ceva și cred că asta se întâmpla prin 2001. Nivelul superior al conștiinței se atinge doar când vrei și depui efort să tinzi spre perfecțiune. Conceptul este un fel de fata Morgana. Mental vezi acțiunea derulându-se perfect, dar, în practică, factorii perturbatori deviază acțiunea. Este interesant să studiezi etapele derulării unui eveniment.
De când mă știu am depus eforturi să-mi dezvolt capacitățile extrasenzoriale. Mult timp am încercat să mut obiecte cu forța minții. Este o stare de concentrare extraordinară. Nu mi-a ieșit niciodată, dar am conștientizat capacitatea mea de concentrare. Am încercat să învăț să evit pericolele. Îmi puneam obstacole în față și îmi propuneam să le simt cu ochii minții. Asta mi-a ieșit, după zeci de încercări eșuate. Și acum mai încerc acest exercițiu și îmi iese. Am aplicat cam tot ce am citit prin cărți…
În anul 2004 am trăit o experiență unică, Făcusem un test care îmi spunea că sunt una din cele cinci persoane de pe mapamond capabile să-l rezolve, mă înscrisesem în grupul Mensa. Aveam o stare de explozie intelectuală. Sigur voi scrie și eu un roman, nu neapărat SF, care va avea la bază un fapt real.
Mintea umană are un potențial extraordinar, dar oamenii nu-l folosesc, în opinia mea. Sunt anumite canale energetice ce se pot deschide. Concluzia experimentului din anul 2004 – Capacitățile extrasenzoriale bine puse la punct îți permit să închizi canale energetice cu exteriorul, altfel rămâi ancorat într-o lume ireală și cred că asta se-ntâmplă cu persoanele care acceptă să piardă controlul asupra propriului psihic. Este de dorit ca experimentele să nu fie reluate. S-ar putea ca și forțele oculte să fie răspunzătoare de deschiderea unor canale energetice cu exteriorul. Important este ca ele să fie închise urgent.

Cum am interferat eu cu câmpuri energetice străine? Ce lecții am primit?

În luna martie 2004 am intrat în contact cu un câmp energetic străin. Am invocat dumnezeirea. Intrasem într-un joc mental și nu vroiam să greșesc, să cedez, să fiu asemeni unei femei ușoare. Nu știu dacă am interferat cu forțe invizibile ale Universului, cu ființe umane evoluate, cu forțe oculte sau pur și simplu timpul, locul și contextul au fost favorabile experimentului unic pe care l-am trăit. Era o forță extraordinară, un câmp energetic, care m-a obligat să deschid cărțile religioase, pe mine, tocmai pe mine, ateea convinsă. Mi-aduc aminte că a doua zi, de ciudă, am mers și le-am aruncat într-un coș de gunoi stradal, împreună cu iconițe cu tot. Forța aceea invizibilă m-a determinat să aprind lumânări și să mă rog, pe mine care nu credeam în forța rugăciunii, să înțeleg teroarea și spaima oamenilor în fața războaielor și a calamităților naturale. Era ca și cum mintea mea se desfunda continuu. Toate veneau din interior, sub presiunea câmpului energetic exterior. Este uluitor ceea ce am trăit! Mintea se deschidea continuu. M-am gândit la religii, la oamenii animați de idealuri umane, la tsunami, la atentate, la teleportare, la conexiunea între știință și religie, la strămoși, la conexiunea cu Universul, la stagnarea României și la întreg mapamondul. Am scris tot ce-am gândit. Carnețelul i l-am dat mamei și chiar regret că nu l-a păstrat. Am stăpânit tot timpul acel câmp energetic. Uluitor! Cred că acela a fost culoarul spre nivelul superior al conștiinței, spre iluminare. 🙂

Capacitățile extrasenzoriale, odată conștientizate, pot respinge câmpurile de forțe oculte.
Este ceva în Univers, cu efect de bumerang. Eu, după experiența din anul 2004, am învățat să mă gândesc la oameni, nu doar la cei din imediata mea vecinătate. Am învățat să accept toate religiile lumii și să înțeleg suferința celorlalți. Am învățat să conștientizez universul și măreția lui. Este ca și cum am primit binecuvântarea cerului…
Am descris, în linii mari, experimentul anului 2004 pe forumul educației.
Din anul 2004, fiind conștientă de capacitățile mele extrasenzoriale, am devenit mai reticentă la experimente. Cred că am nevoie de literatura secretă a Vaticanului pentru a desluși anumite taine ale acțiunii și reacțiunii Universului. Știu că pentru cei ce se gândesc doar la viața lor, acestea sunt gânduri care depășesc capacitatea de înțelegere a multor muritori.