Va fi bine când vom vrea binele comun de bună voie, fără nicio doctrină politică sau religioasă, ci pur și simplu din natura firii. Copiii se ajută între ei, se joacă între ei, fără să facă diferențe. Când cresc, părinții le cultivă un anume grad de superioritate, care este una din cele mai mari idioțenii, în opinia mea. Uitați-vă la adulți. Sunt unii așa de încrezuți că poți să te întrebi de ce… Alții sunt perfizi, alții bârfitori. Eu aș pune oglinzi în toată România!
Va fi bine când vom avea grijă să nu ne părăsească inocența copilăriei și se pare că este foarte greu. ”Dumnezeu” – Universul n-are nicio treabă cu asta. El ne-a creat cadrul, cum îl folosim și ce atragem ne privește. Suntem pe cont propriu, deși căutăm o scuză în destin. Noi ne facem destinul! Nu vrea Dumnezeu-Universul ca românii să fie proști și nici ca severinenii să stea în frig, în iarna anului 2016. 🙂 🙂.

Este întuneric în viețile noastre, pentru că suntem un popor needucat. Lumina vine din cărți. Calea vine din fapte, iar destinul din alegerile pe care le facem. Poetul este o rază de soare și toți putem fi la fel, doar că trebuie să ne descoperim potențialul și să-l punem în slujba celorlalți.

De ce suntem o societate incapabilă să luăm atitudine? Pentru că școala comunistă ne-a impus să executăm sarcini, fără să gândim.
Ce se întâmplă în școala zilelor noastre? Am tot făcut un soi de cercetare, aș putea spune. Elevii se apleacă asupra sarcinii de lucru nu din plăcere, ci din TEAMĂ, teama de notă, teama de jignirile pe care i le poate aduce profesorul (rușinos pentru breasla dascălilor), teama de reacția părinților. Dacă profesorul devine un partener în dialog, cercetare, studiu, asta li se pare ceva ieșit din comun și cele mai ascunse caracteristici ale copilăriei ies la iveală, dar și lipsa celor șapte ani de casă. Din păcate, cele mai urâte acumulări sunt făcute chiar sub cupola școlii, în pauze, în fața porții liceului unde se poate injura, flegma, arunca hărtii, fuma în voie sub ochii organelor de poliție, inutil postați în fața liceelor, atât timp cât poți să-i vezi și pe dumnealor fumând. Trecem peste faptul că poți întâlni o situație deloc ilară, pe un trotuar fumează personalul școlii și pe celălalt elevii, pe acolo trecând cetățeni complet nepăsători față de acest fenomen al viciului.

De ce incriminez eu sistemul?

Eu am tot dat acest exemplu. Am fost un profesor exemplar. Nu știam ce se-ntâmplă în stânga sau în dreapta. Grija mea era să-mi pregătesc orele pentru a ajunge la mintea și sufletul elevilor mei, dar și există un dar, privind în jur, am observat că alții ies în față, chiar dacă nu ajung la ore sau ajung târziu, chiar dacă nu fac activități extracurriculare, chiar dacă își jignesc elevii, chiar dacă, chiar dacă…
Dacă sistemul nu te apreciază, responsabilitatea moare. Azi ajung și eu ca alții, din păcate, mai târziu la ore, îmi dau și eu planificările mai târziu, am luat și eu ore de practică pentru că știu că agenții economici nu au timp pentru dialog cu școlile… Nu am abdicat de la seriozitatea cu care mă aplec asupra devenirii elevului, atât. Îi arăt calea și metodele de a învăța. Alegerea o face singur, dar cum sistemul nu susține performanța și nu există o piața muncii, acești copii aleg greșit. Școala m-a vrut cu turma, am intrat cumva în turmă, dar este o turmă lăsată de izbeliște și rezultatele se văd la examenele naționale. Vine o vreme când îți evaluezi șansele de a fi unul cu idei în fața celor mulți și mulțumiți că au o pâine, indiferent cum este ea.
Mi-am format o idee, profesorii actuali sunt niște cârpaci, nu pedagogi, din păcate. Fac parte dintr-o astfel de breaslă. Ministerul nu și-a dorit pedagogi ci niște scribi, unii care au activități la greu pe hârtie timp în care elevul dumnealor nu știe să scrie un enunț științific. O, sunt singurul profesor care nu are portofoliul pe format de hârtie. Să vedeți cât de stufoase sunt dosarele, timp în care școala este sub asediul derizoriului. Cred că trebuie să se termine cu hârtiile. Profesorul trebuie evaluat după ce știe elevul, nu după câte hârtii are la dosar! Evaluarea să o facă pedagogi veritabili care ar fi de dorit să ajungă și în minister, azi, invadat de toți habarniștii.

Alte ”de ce?”-uri

 De ce nu reușim întotdeauna să fim altruisti si de ce ne lăsăm prinsi intr-un carusel al urii, al răutății, al invidiei, desi stim că toate aceste trăiri ne fac viața un calvar?
De ce să nu ne folosim rațiunea în rezolvarea unui conflict? De ce să alimentam propriul ego si orgoliu cu considerente care ne pun deasupra celorlalți, desi stim că doar educația ne departajeaza din mulțime…

De ce? Pentru că nu mai căutăm perfecțiunea și ne alimentăm imperfecțiunile prin autosuficiență. Jalnic viitor are planeta, în aceste condiții și încep să cred că dacă maimuța a evoluat în om, în curând, OMUL VA INVOLUA ÎN MAIMUȚĂ, FĂRĂ EDUCAȚIE DE CALITATE.

Îmi plac femeile elegante! Eleganța este un element de distincție și de noblețe. Nu trebuie să ai sânge albastru, pentru a-ți dori să fii elegant, dar de cele mai multe ori mediul în care trăiești îți impune limite sau îți dă curaj să ai ținute demne de invidiat.

Cu ani în urmă, studentă fiind, adoram Bucureștiul pentru șansa pe care mi-o oferea de a întâlni femeia elegantă, ”scoasă ca din cutie”. Feminitatea și masculinitatea sunt depline atunci când sunt puse în evidență prin ținute impecabile, asortate, evident, cu maniere și vocabular elevat.

Unii specialiștii aduc în prim-plan opt stiluri vestimentare feminine: stilul clasic-șic, stilul modern, stilul romantic, stilul sofisticat, stilul funky, stilul casual, stilul elegant-feminin și stilul trendy-confortabil. Cu siguranță nu pot avea nimic în comun cu stilul funky, dar mă pot identifica puțin cu fiecare din celelalte stiluri enumerate. Mă simt bine în ținutele mele atât timp cât port tocuri. Într-un anturaj, nu face toți banii numai ținuta. Haina îl face pe om doar până deschide gura, în rest, este obligatoriu ca investiția în devenirea personală să fie înzecită față de investiția în ținutele vestimentare.

Îmi plac rochiile elegante și clasice, accesorizate cu gust, dar îmi plac și hainele confecționate din piele, ținutele moderne lucrate din materiale de calitate în nuanțe viu colorate. O rochie elegantă atrage întotdeauna privirile trecătorilor sau anturajului, dar este din ce în ce mai rar întâlnită femeia elegantă. În opinia mea, o ținută elegantă nu este însoțită numai de o geantă și pantofi asortați, ci, obligatoriu, de pălărie și mănuși.

Oferta de geci și paltoane este diversă, dar modelele nu sunt cele mai reușite. Produsele de proveniență străină sunt uneori foarte scumpe și, paradoxal, și cele autohtone ajung la prețuri exorbitante.

România nu are o politică pentru dezvoltarea industriei vestimentare, invazia magazinelor second-hand fiind un impediment pentru inițiativele private pe acest sector de activitate, dar și salariile foarte mici, neîndestulătoare pentru acoperirea cheltuielilor de subzistență – impozite, chirii, dări și alimente.

Prinsă în grijile cotidiene, femeia nu mai îndrăznește să fie cu adevărat elegantă și nici nu mai are timp să cultive maniere alese. Întâlnim femeia elegantă, dar vulgară sau, la polul opus, femeia modestă, îmbrăcată cu grijă, fără a ieși în evidență. Întâlnim și femeia care, din varia motive, nu pune deloc accent pe felul de a arăta sau a se îmbrăca.

AȘA NU!

Femeia elegantă este ca o rază de soare, te încântă și te bine dispune. asemeni și un bărbat. Într-o dimineață de august, mergând cu Bla-bla-car spre București, alimentând la o stație Petrom, o femeie elegantă, într-un taior alb, ne-a făcut pe toți cei cinci călători să recunoaștem că avem nevoie de o lege prin care eleganța să fie obligatorie, atât la bărbați cât și la femei. O lege a eleganței și a bunului gust! Ar putea fi o preocupare și una deosebit de frumoasă. Nu am mai vedea tinere îmbrăcate cu blugi jerpeliți, cu adidași și șosete scurte în miez de iarnă, cu geci până la buric, cu părul vâlvoi, cu decolteu adânc, cu comportament de mahala, uneori. Am putea scăpa și de plaga magazinelor second-hand, dacă am susține industria vestimentară autohtonă.

P.S. Acest articol a fost scris în cadrul competiției SuperBlog 2016