Constituţia, ca lege organică a unui stat, a apărut din necesitatea afirmării şi protejării suveranităţii statului, garantării libertăţilor individuale ale membrilor statului, respectiv ale minorităţilor, printr-un ansamblu de norme cu forţă juridică supremă. Constituţia, în teorie şi în practică,  trebuie să devină un element definitoriu al statului de drept, având rolul de a elimina formele de dominare şi excesele de putere.

Ce am aflat?

Constituţia engleză este prima constituţie cutumiară (nescrisă), recunoscută în lume, şi procesul său de formare a început o dată cu adoptarea Magnei Charta Libertatum, în 1215.

Constituţia americană este prima constituţie scrisă, în anul 1787, cunoscută sub numele de Constituţia de la Philadelphia.

Prima constituţie scrisă în Europa este Constituţia Franţei, adoptată în anul 1791.

Superioritatea legii scrise asupra cutumei derivă din teorii ce au la bază ideea:

1. contractelor scrise
2. domniei legii, conform căreia organele de stat trebuie să respecte regula de drept prestabilită şi să o considere sacră atât timp cât nu este abrogată
3. contractelor sociale

În opinia mea, sistemul politic şi social ar trebui să fie clădit pe principiul utilitarist al interesului general în corelaţie deplină cu principiul meritocraţiei şi ambele principii ar trebui să stea la baza elaborării noii Constituţii a României.

Puțină filosofie politică…

Făcând o scurtă incursiune în filosofia politică, constatăm că:

• Locke pune bazele unei riguroase separări între Biserică şi Stat şi face o distincţie capitală între virtutea morală şi virtutea civică.
• Montesquieu susţine ideea conform căreia “Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce legea permite.”, iar ceea ce asigură libertatea este limitarea puterii.
• J. Rouseau consider că societatea este o comuniune de cetăţeni care sunt integraţi într-un corp social şi care urmăresc binele comun. Finalităţile vieţii sociale sunt securitatea persoanelor, a bunurilor şi a libertăţii.

Sursele bibliografice susţin că în Anglia responsabilitatea colectiva nu înseamnă ca fiecare ministru să ia parte activă la formularea politicii. Atunci când deciziile nu se referă la sfera sa de responsabilitate administrativă,  el trebuie să fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru şi să aibă posibilitatea de a-şi manifesta îndoiala si obiecţiile. Guvernul Ponta avea 15 miniştri, 3 viceprim-miniştri şi 9 miniştri delegaţi şi, în opinia mea, niciunul nu era informat corespunzător şi nici nu au avut o viziune economico-socială pentru scoaterea României de sub tenebrele spectrului sărăciei.

Din punctul meu de vedere, ca să schiţezi fie şi numai un capitol al Constituţiei este nevoie:

• să fii documentat în Constituţionalism comparat şi filosofie politică;
• să ştii realitatea, problemele cu care se confruntă societatea actuală – cabinetele parlamentarilor par a fi inutile în teritoriu dacă legile nu vin în folosul utilităţii publice;
• de studii de analiză a stării de fapt – facultăţile de profil trebuiesc conectate şi transformate în surse de informaţii prelucrate şi credibile care să ajungă la stakeholder;
• de dialog social şi, în structura guvernului există un ministru delegat pentru Dialog Social;
• de structuri funcţionale ale statului și ale societății civile, capabile să asigure funcţionarea întregului sistem.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 233/21 XI 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

Constituţia României a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 758/29 X 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, ceea ce face ca articolul 152, în forma republicată, să devină art. 156. Legea de revizuire a Constituţiei României nr 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 X 2003, validat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22 X 2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.[1]

Costurile unui nou referendum naţional care să aprobe Legea de revizuire a Constituţiei, ca în 2003, ar fi inutile, în opinia mea, atât timp cât mecanismele statului de drept nu sunt funcţionale şi efectele funcţionării nu se oglindesc în stoparea corupţiei şi a “hoţiei cu acte în regulă”, cutume care au pus stăpânire pe România din momentul în care a fost abrogată legea averilor ilicite şi iar promulgată, dar cadrul legal aplicării ei este încă restrictiv, ceea ce face să ne învârtim într-un cerc vicios al toleranţei faţă de nesancţionarea celor ce încalcă legea, uneori, cu bunăştiinţă.

În sens plastic, Constituţia unei ţări poate fi comparată cu ansamblul regulilor de circulaţie impuse într-un oraş, respectiv stat. Extrapolând, pietonii sunt cetăţenii unui stat, iar guvernanţii sunt conducătorii de autovehicule. Şi unii, şi alţii trebuie să respecte regulile de circulaţie, prin cunoaşterea semnificaţiei indicatoarelor rutiere. Ca să ajungi şofer,  trebuie să-ţi etalezi capacităţile şi cunoştinţele în domeniul legislaţiei rutiere şi mecanice. În România secolului XXI, ca să ajungi parlamentar sau senator trebuie doar să ai spatele asigurat, bani şi poţi să fii chiar habarnist, deoarece nimeni nu sesizează imediat lipsa competenţelor în domeniu, dar, pe termen lung, rezultatele lipsei competiţiei şi competitivităţii sunt catastrofale şi noi, ca naţiune, le resimţim din plin, paradoxal, la 27 de ani de la Revoluţia din 1989.

Dacă aş face parte din adunarea constituantă chemată să redacteze o nouă constituţie a României primul aspect pe care l-aş supune atenţiei adunării ar fi cel a pregătirii temeinice în domeniu a celor ce doresc să acceadă spre o funcţie politică la nivelul administraţiilor locale sau centrale. În Titlul III: Autorităţile publice, Capitolul I: Parlamentul, sesiunea I: Organizare şi funcţionare aş propune ca cei ce doresc să obţină un portofoliu de senator sau deputat să vină cu propuneri pentru un pachet de legi care să susțină dezvoltarea zonei în care candidează şi pe toată perioada procesului electoral să-l facă cunoscut electoratului. Analiza realizărilor şi a eşecurilor, în faţa cetăţenilor, cu prezentarea raportului de activitate în mediul online. Parlamentarii să aibă obligația organizării de audieri publice cu cetățenii din  Colegiul Uninominal unde au candidat. În cazul în care se demonstrează  incompetenţa lor în domeniu, prin autoevaluare, parlamentarii să-şi depună demisia. Campaniile electorale să se deruleze pe perioada a şase luni astfel încât candidaţii, în vederea elaborării unui portofoliu politic, să aibă timp să cunoască problemele comunităţilor locale şi să întrevadă soluţii legislative pe care să le dezbată cu cetăţenii prin iniţierea unor audieri publice. Să nu aibă acces la funcții publice nicio persoană care a încălcat legea în ultimii zece ani. Orice suspiciune asupra integrității morale și civice a candidatului ales să îl oblige la autodemitere.

Din punctul meu de vedere, Constituţia ar trebui să prevadă infiinţarea Centrelor de Cetăţenie Activă, atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, unde cetăţenii să fie învăţaţi cum să-şi plătească online taxele şi impozitele, cum să depună petiţii în ţară sau la Parlamentul European.

De asemenea, Constituţia României, în format online, ar trebui să facă trimitere la legea care reglementează prevederea constituţională respectivă.

De exemplu, Capitolul V: Administraţia publică, Secţiunea 1: Administraţia publică centrală şi de specialitate, la  art. 117: Înfiinţarea, subpunctul (3) să existe trimiterea la legea organică care prevede condiţiile înfiinţării autorităţilor administrative autonome. Idem la art.118: Forţele armate. La art 121: Autorităţi comunale şi orăşeneşti, ar trebui ca legea care prevede metodologia alegerii primarilor şi a consiliilor locale să facă referire şi la cerinţele accederii într-un astfel de post şi criteriul selectiv să fie cel legat de absolvirea studiilor universitare şi demonstrarea competenţelor în domeniul administraţiei publice.

Constituţia trebuie să prevadă ca orice candidat la o funcţie din administraţia locală sau centrală să aibă studii universitare şi să elaboreze un proiect de dezvoltare a comunităţii rurale sau urbane pe care vrea să o reprezinte şi la dezvoltarea economică, culturală, politică şi socială  a căreia îşi propune să contribuie. În acest moment, s-ar repune bazele şcolii româneşti, căzute în derizoriu tocmai pe motiv că în funcţiile de conducere acced cei incapabili să-şi demonstreze competenţele, dar care au spatele asigurat politic, timp în care persoanele campabile acceptă absurdul în viaţa lor şi stau într-un plan secund.

La art 123: Prefectul, să fie făcută online trimiterea la legea organică care stabileşte atribuţiile prefectului unui municipiu. Foarte puţini cetăţeni cunosc atribuţiile prefectului şi, poate elaborarea unor chestionare în acest sens ar susţine veridicitatea afirmaţiilor făcute. La subpunctul (5) al aceluiaşi art. 123, cred că nu are ce căuta termenul de ilegal.

În ceea ce priveşte regionalizarea României, consider că este mai întâi imperios necesar ca judeţele ţării să cunoască o expansiune economică reală prin stabilirea şi îndeplinirea planurilor de dezvoltare rurală şi urbană, pe întregul teritoriu al României, prin politica paşilor mărunţi, prin realizarea arborelui fiecărei probleme cu care se confruntă societatea actuală, astfel încât cauzele ce generează problemele să poată fi transformate în obiective, prin stabilirea planurilor operaţionale de către persoane cu competenţe în domeniul vizat.

Principii imperios necesare la baza elaborării unei Constituţii:

Principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

Principiul egalităţii de şanse (la acelaşi nivel de pregătire)

Principiul meritocraţiei

Principiul legalităţii.

[1] Constituţia României, Editura Steaua Nordului, p. 5

P.S. Articol scris în 2013, adaptat la 2017… 🙂