Articolele le-am centralizat și le-am trimis comisiei metodice răspunzătoare de perfecționare, cu ocazia vizitei ARACIP, la Colegiul Tehnic Decebal, Drobeta Turnu Severin, la finele anului școlar 2017-2018.

În filele unei cărți se află închisă o parte din spiritul Universului, spirit pe care, pentru a-l elibera, adulți fiind, nu mai este nevoie să trecem munți și văi sau să ne luptăm cu zmei și ghionoaie – ca-n basmele copilăriei, ci doar să ne cufundăm pe firul logic al evenimentelor ce descriu – real, imaginar sau SF – epoci apuse, comportamente sociale, gânduri, emoții, trăiri, decizii, destine sau teorii, ipoteze, calcule.

Cum ajungem la lumina cunoașterii? Iluminații lumii au găsit răspunsul și cu dărnicie ni l-au lăsat moștenire în cărți precum ”Jocul cu mărgele de sticlă” – Hermann Hesse. La spiritul și lumina cunoașterii nu putem ajunge decât prin efort intelectual propriu.

Care este rolul școlii? Este o întrebare vitală… Educația este în impas pe întreg mapamondul. Acolo unde nu a ajuns, este întuneric, iar unde a ajuns, nu mai reprezintă demult idealul de educație al celor ce au întrezărit apogeul omenirii prin comportamente civilizate, maniere, artă și cultură, perene. Atât timp cât s-a legiferat prostituția, consumul de droguri, exploatarea inconștientă a corpului și a minții, educația este în impas, departe de dezideratele epocilor apuse, închise, ce-i drept, în cărți, pe care nu le mai deschidem, din păcate, nici măcar în școli, pentru că nu le avem sau pentru că sunt prost concepute.

Care este rolul școlii? Am realizat un brainstorming pe această temă, la toate clasele la care predau. Răspunsurile au fost dezarmante. Elevii asociază școala cu: o închisoare, cu teme, cu lipsa regulilor, inutilitate, absenteism, obligație, alocație, meditații, etc. Invariabil, răspunsurile au fost fără plus valoare în favoarea școlii, fără a fi conștientizat de elevi impactul școlii  în propria lor devenire morală și intelectuală.

În opinia mea, dragostea pentru școală se cultivă în familie, dar în școli se aprinde și se întreține vie flacăra cunoașterii.

De când am intrat în sistemul de educație, în anul 1996, am văzut pas cu pas cum delăsarea își pune amprenta sub cupola școlii, cum pas cu pas profesorii se cred semizei și stăpâni la orele lor, fără a mai purta discuții în cadrul catedrei pe marginea conținuturilor științifice pe care le predau la clase, a metodelor de predare – învățare – evaluare, cât și a strategiilor didactice… În schimb, profesorii scriu hârtii, fără noimă, hârtii care nu au nimic cu realitatea din cadrul unei școli.

La prima mea participare la un cerc pedagogic, prin 1996, inspectorul școlar de atunci, care a revenit la ISJ tot de atâtea ori de câte ori a revenit și partidul la putere, mi-a propus să elaborez un articol, punându-mi la dispoziție resurse bibliografice în limba franceză. Cum orice sarcină pentru mine este o provocare, am scris acel articol și am aflat cu surprindere despre INTERDISCIPLINARITATE și TRANSDISCIPLINARITATE. Ei, bine, nu prea ținem cont de ele și sunt inoperabile în sistemul românesc de învățământ actual, altfel nu înțeleg de ce s-ar putea simți lezat un coleg dacă eu constat că elevul de clasa a XI-a nu știe tabla înmulțirii, sau dacă elevul de clasă 9-12 nu poate citi numele unui scriitor englez sau francez și uneori nici nu poate citi fluent un enunț în limba română, având dificultăți în a emite un enunț științific, folosind limbajul de specialitate.

O altă întrebare pe care decidenții din ministerul de resort ar trebui să și-o pună zilnic: ”De ce NU promovează elevii examenul național de bacalaureat?”. În opinia mea, răspunsul este simplu. Profesorul face doar predare, la ore, și un soi de evaluare, după ureche, când vrea el și dacă vrea, și cum vrea. Elevul nu știe să învețe tocmai pentru că profesorul nu face predare-învățare-evaluare, ci doar predare, vorbind de cele mai multe ori cu tabla sau cu niște elevi care iau notițe, dar cărora mintea le umblă hai-hui. Dacă deranjezi un astfel de elev din preocupările lui se declară surprins deoarece el consideră că nu-ți perturbă ora și nu se sfiește să spună asta.

În opinia mea, elevii nu au deprinderi de muncă intelectuală, deoarece profesorul doar predă și elevul copiază de la tablă, fără să treacă prin filtrul propriu al gândirii noțiunile și fără să le aplice. Consecințele sunt certe, la bacalaureat, sunt elevi incapabili să-și citească subiectele de examen.

De ce elevii de la liceele tehnologice, preponderent, nu promovează examenul național de bacalaureat? – este o altă întrebare pertinentă. În aceste licee, din varia motive – repartizare computerizată la liceu, inexistența consilierii profesionale, dotarea precară, lipsa manualelor pentru predare modulară, etc, nu există un spirit al învățării.

Eu le spun elevilor mei că ceea ce ne deosebește de dobitoace este rațiunea. Putem alege să o folosim sau, renunțând la ea, ne îndreptăm spre regnul animal și astfel ne dezicem de potențialul creator, păstrând față umană, dar având comportamente ce sfidează bunele maniere și, renunțând la dezvoltarea deprinderii de a învăța pe tot parcursul vieții, devenim simple dobitoace de povară. Viața, în aceste condiții, nu poate fii decât o eternă povară, în opinia mea. Încerc să folosesc puterea cuvintelor. Elevii mei se distrează, dar este dezarmant să vezi niște tineri care aleg să aibă un comportament ce sfidează legile celor șapte ani de acasă, conectați la internet, ca un bolnav la aparatele ce țin organismul în vegetație lentă, refuzând efortul intelectual, având și argumente pro, în acest sens.

Ce este greșit în educație? În opinia mea, totul… Ceea ce am învățat la cursurile de perfecționare la care am participat, în anul 2002, la București, susținute magistral de profesorii Universității din București, nu se aplică în practica pedagogică.

Nu avem bazele unei educații antepreșcolare. Tinerele mame ar trebui să aibă o mamă de sprijin. În învățământul preșcolar, copilul este forțat haotic să învețe alfabetul, cifrele, să opereze cu calcule matematice, sunete, cuvinte, silabe. Este o eroare majoră a sistemului actual de educație din România. În opinia mea, ca rezultat al activității didactice, dar și ca rod al cursurilor de perfecționare la care am participat, la grădiniță copilul trebuie să socializeze, să-i fie puse bazele caracterului prin joc, antrenând atenția și dezvoltând concentrarea și voința de autodepășire, deschizând calea spre exprimarea artistică – desen, pictură, muzică – instrument – la alegere, poezii, scenete, cântecele, povești nemuritoare autentice. Sincer, eu nu am făcut altceva la grădiniță… Scrierea ar trebui să-nceapă în clasa a I-a, iar învățătorul să fie o persoană cu o formare psiho-pedagogică și de specialitate temeinic etalate prin comportament și rigoare didactică. Din clasele primare, elevii pierd buchia cărții. În loc să descopere bucuria învățării, asociază școala cu un supliciu. Cei mai (ne)fericiți, prin grija părinților, ajung să aibă un program supraîncărcat, mergând la meditații plătite, după ore. Devin maimuțele experimentale, din inconștiența familiei dornice ca progenitura să fie mai mult decât este și mai mult decât poate fi la vârsta psihologică.

În aceste condiții, eșecul în gimnaziu este previzibil. Liceul devine o corvoadă și rolul școlii este neînțeles, pentru mulți dintre absolvenții cu diplomă de liceu și fără bacalaureat, ușor obținută chiar dacă au stat pe holurile liceului sau pe străzi, chiar dacă au dormit la ore sau au butonat telefoanele, promovând doar pentru că finanțarea per elev constrânge profesorii să treacă cu vederea carențele de conduită, cât și cognitive ale elevilor…

Cine este vinovat de haosul din educație? – căci în opinia mea este haos…

Întreaga societate, în opinia mea.

Școlile nu au o cultură organizațională, în primul rând. Se renunță ușor la rigoarea științifică. Comisia metodică nu este un organism viu, mai mult un lanț cu verigi disparate. Inspecțiile la clasă sunt regizate. Interasistențele doar pe hârtie. Curriculum-ul nu este gândit global pe toate ciclurile de învățare. Manualele nu sunt elaborate de specialiștii de la catedră și conținuturile nu sunt astfel gândite încât să aibă aplicabilitate în viața de zi cu zi. Predarea nu este participativă, iar elevul pierde firul logic al lecției, având o atenție și o centrare deficitare.

LECȚIA REFORMATĂ este un concept care nu poate fi la îndemâna unui dascăl ce s-a dezis el de perfecționarea continuă în didactica disciplinei și în psiho-pedagogie. Nu poate fi la îndemâna unui dascăl preocupat de ziua de azi și de cea de mâine, ținut la limita unei existențe care nu-i permite să se șlefuiască continuu, pentru a descoperii fațetele propriei deveniri în care să se oglindească fațetele cristalelor cărora trebuie să le scoată maximul de valoare.

În cei 21 de ani de carieră am înțeles că fiecare copil este ca un diamant cu fațete neșlefuite și neșansa copiilor este că profesorii de azi nu prea mai sunt bijutieri ai coroanei, ci niște slujbași amărâți ce închid ochii la toate neregulile sistemului, care mai mult scad valoare diamantului prin prelucrare neatentă decât să i-o amplifice, din păcate.

Lecția reformată este o lecție care are în prim plan profesorul, un maestru ce a bătut și străbătut zi de zi treptele cunoașterii, cunoscând temeinic mecanismele învățării și tehnicile deprinderilor de muncă intelectuală prin exercițiu, prin algoritmizare, schematizare, aplicare, aprofundare a conținuturilor științifice.

Lecțiile reformate sunt lecții obositoare pentru elevi, deoarece ei sunt cei ce învață, cei ce (re)descoperă conținuturile științifice și corelațiile între noțiuni, sub atenta supraveghere și îndrumare a profesorului atestat profesional.

Lecțiile reformate sunt lecții în care elevul este stârnit continuu să gândească, să dezbată,  să schematizeze, să centralizeze, să interpreteze rezultate, să concluzioneze, să sesizeze inadvertențe între teorie și practică, să-și exprime opinii și puncte de vedere argumentate și susținute de dovezi științifice. Lecțiile reformate sunt lecțiile în care elevul este determinat de profesor să lucreze cu nivelul superior al conștiinței, bucuria învățării și curiozitatea intelectuală fiind bogății inestimabile și nepieritoare ce vor duce nestinsă flacăra cunoașterii către generațiile viitoare.

Suntem departe de lecția reformată… Pilonii lecției reformate sunt   INTERDISCIPLINARITATEA și TRANSDISCIPLINARITATEA.

Tot încercând implementarea lecțiilor reformate, am constatat că elevii nu știu să găsească informația științifică în caiet (cărți nu avem la disciplinele modulare).

Recent, la lecția ”Măsurarea suprafețelor” am mers cu o fișă de lucru. Una din probleme era de clasa a V-a. Cerea să fie calculată aria a două bănci, una fiind formată din 18 pătrate cu latura de 20 cm, iar cealaltă din 72 de pătrate cu patura de 10 cm.

Pentru rigoare tehnică, le-am cerut să respecte proporțiile, la desenarea celor două pătrate. Le-am cerut să observe cele două pătrate și să tragă o concluzie, înainte de a le afla aria. Nu am obținut feed-back, abia după ce am făcut raportul ariilor celor două pătrate, un elev a observat raportul de 1 la patru 4 și între desene. Raportul a fost un alt obstacol. Am trecut prin sumă, până să realizăm că este vorba de împărțire. Raportul ariilor celor două bănci formate din pătratele respective a ridicat și el semne de întrebare.

Am fost încântată de elevii care și-au reluat figurile, păstrând raportul și făcând calculele pe coloane, sub fiecare pătrat. Nu am văzut la niciun elev scrisă concluzia, iar unitatea de măsură a fost cea pentru lungime, nu cea pentru suprafață

.

Exercițiul doi avea ca cerință calcularea unei suprafețe neregulate, prin împărțirea în corpuri regulate. Ori 2,2 cm ori 2,6 cm – același lucru, pentru mulți dintre elevi. Înălțimea într-un triunghi și cea dintr-un trapez au fost confundate cu linii care delimitau alte corpuri regulate. Ora nu a fost un succes, deoarece elevii sunt formați pe un calapod care previzionează eșecul, scrierea după dictare, fără a trece informațiile prin filtrul propriu și fără a depune efort intelectual. M-am izbit de toate lacunele lor de cunoaștere, aplicare, interpretare, ceea ce denotă că profesorii lor au construit castele de nisip pe apă, doar de dragul de a spune că au încercat să construiască ceva, și doar mediul a fost răspunzător de eșec. Eșecul acestor elevi este previzibil la examenul național de bacalaureat.

Concluzii și sugestii

Lecția reformată este imperios necesară, dar ea implică reformarea întregului sistem de educație, în opinia mea.

1. Profesorii trebuie să fie absolvenții unui master în didactica specialității și în psiho-pedagogie;
2. Perfecționarea continuă să se facă din doi în doi ani, în centre universitare, chiar după obținerea gradului didactic I;
3. Curriculum-ul să fie gândit global;
4. Manualele să fie pilotate, evaluate și sugestiile colegilor să poată fi vizibile în mediul online. Dezbaterile pe margine conținuturilor să fie accesibile oricărei persoane, chiar părinților;
5. Interasistențele la ore să fie filmate și puse pe o platformă digitală conectată la site-ul MEN;
6. Lecțiile predate de fiecare profesor să fie corelate cu conținutul științific al altor discipline;
7. Platforma electronică de învățare să conțină toate conținuturile științifice aferente programei școlare și cu toată bibliografia necesară aprofundării sau pregătirii concursurilor și olimpiadelor școlare, cât și examenelor naționale;
8. Fiecare profesor să aibă un portofoliu electronic în care vitale să fie strategiile didactice și tehnicile de învățare în vederea operării lejere cu conținuturile științifice; Fiecare  lecție să fie pas cu pas prezentată, urmată de o analiză și de eventuale concluzii și îmbunătățire, acestea fiind singurele valori în portofoliul electronic al unui profesor.
9. Platforma electronică cu itemi de evaluare pentru fiecare disciplină, cu trimitere directă la conținuturile științifice din platforma de învățare, să fie accesibilă oricărei persoane;
10. Dotarea școlilor cu pixuri, creioane, rigle, cretă colorată, compasuri, raportoare, hârtie de xerox, hârtie milimetrică; dotarea laboratoarelor la standarde, etc, etc…

articol publicat pe platforma CREDIS, master Management Educational

În trecerea ireversibilă a timpului, viața sapă adânc în memoria noastră amintirea faptelor și evenimentelor trăite la un moment dat și la o anume intensitate.

Așa cum picătura de apă, în căderea sa necontenită, sfredelește piatra, dându-i forme bizare, uneori chiar uluitoare, la fel și viața ne pune în fața unor trăiri care au ca scop șlefuirea personalității noastre în drumul sinuos al descoperirii propriei identități.

Formarea și dezvoltarea personalității umane începe acasă, în sânul familiei, dar se desăvârșește în școli și prin studiu individual continuu, până la adânci bătrâneți.

Anii de liceu sunt ziditori de personalitate prin puterea exemplului dascălilor de la catedră, prin modelul intelectualului demn de urmat.

Privindu-ne noi pe noi, cei ce ne-am format personalitatea în așa zisele școli comuniste, ne putem întreba dacă ceea ce am învățat în școală ne-a servit pentru a fi mai implicați azi decât ieri în viața comunității, dacă ne aducem aportul intelectual la bunul mers al societății, dacă putem produce schimbarea acolo unde vedem nereguli…

Dacă școala doar se rezumă la a elibera diplome, fără a conștientiza educabilul de puterea potențialului său intelectual și necesitatea punerii lui în slujba societății, școala nu are nici o valoare, în astfel de condiții.

Problemele școlii actuale sunt strâns legate de problemele societății. Problemele societății sunt generate de indiferența membrilor comunităților în fața neregulilor, ceea ce a făcut ca toate sistemele să fie la pământ: sănătatea, educația, justiția, etc…

De ce a ajuns România a ruină? Pentru că în toate structurile am avut un management defectuos. Pentru că în toate structurile lipsesc: politica în domeniul calității, planificarea, organizarea, orientarea către produs, proces și servicii, cât și analiza tuturor aspectelor negative în scopul îmbunătățirii lor. Cine este răspunzător de toate aceste aspecte? Cândva, toate cădeau în sarcina conducerii instituției, ceilalți angajați fiind simpli executanți. Sechelele comunismului paralizează încă acțiunea colectivă și oamenii privesc cum instituțiile merg spre dezastru și de acest dezastru nu au scăpat nici școlile din România.

”… atingerea conduitei calitãții este un element vital – elementul vital – pentru atingerea unei economii prospere.” – afirma unul dintre cei mai importanți teoreticieni și practicieni în domeniul managementului calității, J. M. Juran. Extrapolând ideile calitologului de origine română, ce a reușit să imprime o dimensiune majoră calității în devenirea unei națiuni, ce a contribuit alături de W. E. Deming la înfăptuirea miracolului japonez, afirm că asigurarea calității în educație este emblema societăților ce-și doresc o viață prosperă pentru toți cetățenii lor.

Dacă România ar fi interesată de situația comparativă a calității, în toate domeniile de activitate, în competiție loială cu țările UE, cu siguranță am fi la coada unui astfel de clasament, deoarece niciodată nu am țintit spre poziția de lider, ci doar spre cea de națiune neajutorată, care stârnește compasiunea celor din jur, mizând continuu pe aplicarea unor discriminări pozitive și rămânând dependentă de ele.

Educația și formarea profesională a persoanelor din România, din perspectiva țintelor și indicatorilor derivați din Strategia Europa 2020, pare a fi un deziderat comun pentru decidenții de la nivel național, declarat doar pe hârtie, deocamdată.

Formarea competențelor, ansamblul multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și atitudini, reprezintă finalitatea educației și formării profesionale a tinerilor și adulților. În ”Strategia educaţiei şi formării profesionale din România pentru perioada 2016-2020”, la subpunctul 26, un mănunchi de competențe creionează traseul spre o viață trăită în respect față de sine, față de semeni și față de străbuni. Întrebarea este care sunt pașii operaționali pentru plămădirea interioară a unor persoane oneste, echilibrate emoțional și implicate la nivelul comunității locale, naționale sau mondiale. Este școala capabilă, la ora actuală, să modeleze aurul cenușiu al națiunii române? Este școala din România la standarde europene incontestabile? Cine răspunde de organizarea, dotarea și amenajarea școlii astfel încât ea să devină un spațiu de studiu și de cercetare, de formare a unor personalități remarcabile? Întreg guvernul, ministerul de resort, inspectoratul școlar, comunitatea locală, profesorii, părinții sau ARACIP? La cum arată multe din școlile din România, aș spune că nimeni nu mai investește în școli, educația nefiind prioritate națională, la ora actuală.

Agenția Română de Asigurare a Calității în Invățământul Preuniversitar:

• realizează activitatea de evaluare şi acreditare a furnizorilor de educaţie din învăţământul preuniversitar;

• efectuează, pe baze contractuale, la solicitarea ministrului Educaţiei, evaluarea calităţii educaţiei din învăţământul preuniversitar;

• realizează, împreună cu inspectoratele şcolare şi direcţiile de resort din Ministerului Educaţiei activitatea de monitorizare şi control a calităţii;

• efectuează, cel puţin o dată la 3 ani, evaluarea organizaţiilor furnizoare de educaţie acreditate;

• propune Ministerului Educației înfiinţarea şi acreditarea, prin ordin, a instituţiilor de învăţământ preuniversitar pentru fiecare nivel de învăţământ, program de studii şi calificare profesională, după caz;

• elaborează standardele, standardele de referinţă şi indicatorii de performanţă, metodologia de evaluare instituţională şi de acreditare, manuale de evaluare internă a calităţii, ghiduri de bune practici, un raport anual cu privire la propria activitate, analize de sistem asupra calităţii învăţământului preuniversitar din România, recomandări de îmbunătăţire a calităţii învăţământului preuniversitar, codul de etică profesională a experţilor în evaluare şi acreditare.

De ce am fost mereu nemulțumită de managementul instituției în care am profesat 22 de ani?

Nu exista o politică în domeniul calității. De vreo doi ani, am propus direcțiunii să elaborăm o platformă pe care să punem toate documentele școlii ce țin de managementul strategic și managementul operațional:

• planul de acțiune al școlii,
• planurile de implementare,
• procesele verbale ale comisiilor metodice,
• procesele verbale ale C.P. și ale C.A.,
• planificarea activităților educative,
• parteneriatele și proiectele locale, naționale și europene,
• planificările calendaristice și lecțiile predate de fiecare profesor oră de oră, așa cum am aflat că se procedează în școlile din America.
• Planificarea evaluărilor, existentă și ea pe platforma școlii, ar face ca elevii să nu mai aibă trei teze într-o săptămână și două lucrări neanunțate.

Nu exista transparență la nivel decizional.

Informația nu este diseminată corespunzător. Am văzut recent niște diplome din cadrul unui concurs Eco-Tinerii, dar nu am auzit ca acest concurs să fie promovat în rândul elevilor. Am făcut un sondaj printre elevii claselor de mediu și nu știau nici ei mai multe decât mine.

Nu se ținea cont de opiniile profesorilor de specialitate.

În proiectul „European practice by Erasmus +” au fost prinse clase de a X-a, domeniul Protecția Mediului, care nu aveau un nivel minim al cunoștințelor de specialitate, proiectul pretându-se pentru elevii claselor a XI-a Chimie Industrială sau a XII-a Protecția Mediului. Clasele de mediu încep pregătirea de specialitate abia în clasa a XI-a și ei fac într-un an ce fac în trei cei de la Chimie Industrială, așa cum am demonstrat la Cercul Pedagogic  din 9 decembrie 2016., în prezentarea PowerPoint Retrospectiva-programelor-scolare.

Au fost prinși în proiecte europene elevii de la toate domeniile de calificare, mai puțin cei de la Chimie Industrială. Elevii au fost însoțiți de profesori care nu aveau nimic în comun cu domeniul de pregătire… Caietul de practică a fost elaborat fără o colaborare în cadrul catedrei.

Inexistentă formula efort intelectual-eficiență… Și cei care vin la școală, și cei care absentează, promovează lejer chiar dacă au un caiet universal sau un ghiozdan pe care îl lasă la școală. Se învață doar pentru notă, nu pentru a ști și a aplica… Carențele de cunoaștere se aprofundează și totuși profesorul rămâne sclavul programei școlare nu al nivelului de achiziții intelectuale pe care trebuie să-l dobândească elevul. Evaluările inițiale nu sunt dezbătute la nivelul fiecărei clase. Nu există o fișă de progres școlar a fiecărui elev. Copiii au portofolii ce stau la profesor, nu în mediul online. Se pune accent pe hârtii, nu pe ce știe elevul și cu ce noțiuni poate opera.

Aspectul sălilor de clasă, laboratoarelor și sălii de sport lăsa de dorit…

Elevii trebuie să zugrăvească și să repare din fonduri proprii sala de clasă. Prizele, becurile sunt schimbate cu banii elevilor. Cabinetul medical nu trece prin pauze pe la elevi pentru a le aminti să aerisească sălile de clasă, să le vorbească de necesitatea calității aerului în spațiile publice.

Promovarea liceului se face cu bani de la profesori. Anul acesta cheta a fost 15 lei, fără a fi trecuți prin asociația de părinți a liceului.

Inexistența auxiliarelor școlare pentru elevii de la clasele tehnologice rămâne o hibă a sistemului de educație. Fiecare predă după auxiliarul propriu, fără un aviz al MEN, în cele mai fericite cazuri. De multe ori, conținuturile științifice rămân la latitudinea profesorului, ce încearcă să le încropească din diverse surse bibliografice, uneori din mediul universitar.

Sancționarea celor ce au opinii…

Colegii mei, proaspăt posesori ai hârtiei care le atestă calitatea de directori prin concurs s-au gândit să-mi taie o oră ca fiind neefectuată, deși eu am anunțat direcțiunea în dimineața zilei cu pricina că nu ajung și am trimis un coleg în locul meu la oră, care m-a înlocuit.

Am observat întâmplător că ora tăiată în condică nu mi-a fost plătită, studiind fluturașii de salariu, prin comparație. Când am văzut că în condica ora apare ca neefectuată, am mers la director și i-am adus aminte că i-am trimis SMS prin care l-am anunțat cu 55 de minute înainte că în locul meu va intra la oră o altă colegă, așa cum s-a și întâmplat. Dacă nu m-aș fi uitat pe fluturașul de salariu, prin comparație, nu aș fi știut că ora mi-a fost neplătită.

Etc, etc…

Pentru eradicarea aspectelor negative și implementarea celor pozitive, managerul trebuie să fie o persoană capabilă că COMUNICE EFICIENT CU TOT personalul instituției, fără a dezbina colectivul, ci a-l aduna în jurul unei paradigme, dar nu aceea după care se ghidează întreaga societate azi ”Merge și așa!”. Managerul trebuie să aibă forță și tărie să reprezinte interesele instituției în fața administrației locale și a tuturor verigilor răspunzătoare de educație. Un manager obedient face ca școala să nu aibă fonduri nici pentru cretă colorată. 🙂

Calitatea în educaţie desemnează un complex de principii şi practici ce traversează întregul mediu educaţional, în totalitatea componentelor sale, orientat spre:

• obţinerea de rezultate superioare, raportate la standarde

• satisfacerea nevoilor şi aşteptărilor beneficiarilor educaţiei.

Profesorii trebuie să dobândească și să dezvolte abilitatea de a planifica, implementa și evalua calitatea în educație. Azi, așteptările educabililor diferă de la o unitate școlară la alta.

În România avem, la ora actuală:

• O lege organică privind calitatea educației;

• Instituții autonome, la nivel național, responsabile cu evaluarea externă a calității;

• Proceduri de avizare, acreditare și evaluare instituțională, dar și proceduri de evaluare externă a calității;

• standarde naţionale privind autorizarea, acreditarea instituţională şi evaluarea periodică, precum şi standarde naţionale privind calitatea;

Inspectoratele şcolare trebuie să asigure controlul calităţii (la nivelul învăţământului preuniversitar), dar evaluarea instituţională externă poate fi efectuată doar de către evaluatori externi, angajați ai  instituţiei responsabile de calitate la nivel național.

Din păcate, evaluatorii externi verifică doar hârtii, fără a veni în contact direct cu beneficiarii serviciilor de educație, fără a vizita spațiile dedicate desfășurării procesului instructiv-educativ, săli de clasă, laboratoare, săli de sport, cantină, bibliotecă, etc. Nici un evaluator extern nu a fost interesat de existența mijloacelor didactice, conform programelor școlare, ceea ce face ca laboratoarele tehnologice și de științe să fie departe de standardele europene ale calității.

În opinia mea, cu un astfel de studiu realizat de OECD, MEN poate să doarmă în continuare. Totul este perfect! De unde or fi colectat datele? Nu din școli, asta este clar. Or fi intrat vreodată pe forumul educației să afle cu ce probleme se confruntă dascălii? Au aplicat vreun chestionar online dascălilor din România. NU, cu siguranță. Au preluat niște date din studiile interne și acelea scrise să dea bine și așa cred că procedează și evaluatorii externi ARACIP
Toate paradoxurile se regăsesc la noi. Țară cu creștere economică, pe hârtie, dar cu sărăcie, la limită și la extreme, în mediul rural și chiar urban. Încep să cred că UE ne vrea doar piață de desfacere, nu o societate competitivă pe piața europeană și internațională, atât timp cât umblă cu mânuși cu forurile decidente din România. Și mai cred că ministerul educației nici nu știe ce este acela management educațional, ca mulți directori de unități școlare, deși certificate care să le ateste competențe în domeniu au.

Evaluarea internă reală a instituțiilor școlare este inexistentă, în opinia mea. Comisia CEAC din școli face doar hârtii, copiază sau elaborează proceduri de care colegii habar nu au. Procedura de comunicare intrainstituțională nu cred că există la nivelul școlii în care profesez, Colegiul Tehnic Decebal, din Drobeta Turnu Severin. Nu cred că avem nici o procedură de comunicare interinstituțională, atât timp cât eu nu am datele de contact ale Comisiei Naționale de specialitate, pentru a putea trimite propuneri în ceea ce privește programele școlare, înscrierea ca evaluator de curriculum sau manuale și auxiliare școlare, de exemplu.

Planul de dezvoltare instituțională și procedurile CEAC nu sunt vizibile pe site-ul școlii. Nu există colaborări cu instituții de cercetare din învățământul superior pentru a analiza și găsi soluții pertinente la absenteismul, indisciplina și neînvățarea de carte, care tind să se cronicizeze.

O școală trebuie să fie permanent în atenția comunității locale. Nici la acest capitol nu stăm strălucit. Identificarea și analizarea punctelor nevralgice cu care se confruntă școala nu sunt priorități ale conducerii instituției, în opinia mea. MEN nu are programe concrete de sprijin pentru școlile cu promovabilitate minimă la examenele naționale.

Subfinanțarea educației și folosirea nejudicioasă a resurselor financiare alocate fac ca școala să piardă din plus valoare.

Pe plan politic nu există o argumentare solidă pentru alocarea suplimentară de resurse financiare către școli.

Un paradox major al vremurilor noastre rezidă din faptul că educabilul nu vrea competențe, ci doar cartonul care să i le ateste și școlile, chiar universitățile, s-au pliat pe această cerință.

Este foarte simplu să facem o ierarhie a școlilor și a universităților. O instituție de educație de calitate va avea întotdeauna un procent mare de promovabilitate a examenelor naționale, respectiv licență, dar și continuarea studiilor, respectiv inserția pe piața muncii în domeniul de calificare.

Din păcate, atât școlile cât și universitățile nu au baze electronice cu evidența traseului educabilului în tranziția sa de la școală la locul de muncă. Scoatem pe bandă specialiști în domenii fără viitor.

Consider că în aceste condiții putem vorbi de alienarea școlii românești.

Porțile cunoașterii sunt deschise oricui. Profesorii sunt simple călăuze, limitate la îndrumarea pe cărările distincte ale cunoașterii, de dorit să fie persoane specializate în mecanismele ascesionale ale treptelor cunoașterii, dar fără efort intelectual propriu și susținut din partea educabililor, porțile rămân asemeni munților ce dețin apa vieții, în așteptarea temerarilor de a înfrunta și calcula cu exactitate momentul prielnic trecerii prin anumite încercări.
Finalitățile de marcă ale educației sunt:

• Eficiență ridicată în folosirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

• Adaptabilitate la nou, la inovarea cunoștințelor teoretico-tehnico-aplicative;

• Inițiativă și spirit de independență;

• Capacitate de autocontrol, autoevaluare și învățare pe tot parcursul vieții;

• Responsabilitate personală și socială;

• Integrare socio-profesională cu randament sporit, cu spirit de competiție și creativitate;

• Evitarea alienării profesionale și a creativității.

Ce eficiență avem în folosirea de către elevi a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor? Și arunc o privire în sfera învățământului liceal și universitar… Pregătim în licee de specialitate elevi, de exemplu, în contabilitate și ei ajung să aibă un loc de muncă într-un domeniu care nu are nimic a face cu competențele pe care se presupune că le-au dobândit în domeniul de bază, asta dacă ajung să aibă un loc de muncă sau pleacă în străinătate, ca forță de muncă ieftină. Oferta instituțiilor furnizoare de servicii de educație din România nu este corelată cu cererea pe piața forței de muncă. Este valabilă și reciproca. Piața forței de muncă nu este validă pentru absolvenții cu certificare profesională, din domeniul liceal sau universitar. Cine este răspunzător de necorelarea pregătirii într-un domeniu de bază și oferta pieței muncii? Mecanismele statului…
Dacă pregătesc specialiști în domeniul chimiei, trebuie susținută inițiativa privată în domeniul dezvoltării acestui sector. Dacă am un antreprenor de succes în oraș, încerc să-i formez specialiști de pe băncile liceului. În realitate, le dăm o diplomă, ne mulțumim că avem elevi sau studenți, chiar cu un dezinteres etalat față de cunoaștere, rezultat al unei proaste orientări profesionale și a unui demers didactic haotic, lipsa psihopedagogilor resimțindu-se din plin în elaborarea curriculum-ului. În altă ordine de idei, nici legislația nu susține loial și deschis inițiativa privată și iată cum spectrul viitorului se conturează incert pentru vârstele la care temeritatea este încă o calitate, căci temerari sunt toți tinerii care aleg să-și părăsească țara, o țară incapabilă să investească eficient în potențialul membrilor săi.

Probabil avem școli în care calitatea este la nivel de excelență. Excelența, pentru mine, începe de la toaletele curate, prevăzute cu săpun și hârtie igienică, spații școlare largi,  dotate cu mobilier nou, videoproiector, calculator, platforme electronice de învățare, catalog electronic, dotări de ultimă oră a laboratoarelor de științe și tehnică, fond de carte actualizat la bibliotecă, stații pilot, deprinderi de muncă intelectuală, corelarea teoriei cu practica, spirit critic al educabililor, promovarea examenelor de evaluare și inserția pe piața muncii, prin recunoașterea valorii celor mai buni.

O școală nu poate atinge excelența dacă nu este în atenția comunității locale și dacă comunitatea locală nu constrânge administrația locală să-și îndeplinească atribuțiile.

Nu putem vorbi de calitate în educație, dacă nu este un deziderat comun pentru întreaga societate.

articol pus pe platforma CREDIS, master Management Educational…