Acasă » Opinii personale » ASIGURAREA CALITĂȚII ÎN EDUCAȚIE, între derizoriu și excelență

ASIGURAREA CALITĂȚII ÎN EDUCAȚIE, între derizoriu și excelență

septembrie 2018
L M M J V S D
« dec.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.338 de urmăritori

Statistică

  • 21.696 hits

Reclame

În trecerea ireversibilă a timpului, viața sapă adânc în memoria noastră amintirea faptelor și evenimentelor trăite la un moment dat și la o anume intensitate.

Așa cum picătura de apă, în căderea sa necontenită, sfredelește piatra, dându-i forme bizare, uneori chiar uluitoare, la fel și viața ne pune în fața unor trăiri care au ca scop șlefuirea personalității noastre în drumul sinuos al descoperirii propriei identități.

Formarea și dezvoltarea personalității umane începe acasă, în sânul familiei, dar se desăvârșește în școli și prin studiu individual continuu, până la adânci bătrâneți.

Anii de liceu sunt ziditori de personalitate prin puterea exemplului dascălilor de la catedră, prin modelul intelectualului demn de urmat.

Privindu-ne noi pe noi, cei ce ne-am format personalitatea în așa zisele școli comuniste, ne putem întreba dacă ceea ce am învățat în școală ne-a servit pentru a fi mai implicați azi decât ieri în viața comunității, dacă ne aducem aportul intelectual la bunul mers al societății, dacă putem produce schimbarea acolo unde vedem nereguli…

Dacă școala doar se rezumă la a elibera diplome, fără a conștientiza educabilul de puterea potențialului său intelectual și necesitatea punerii lui în slujba societății, școala nu are nici o valoare, în astfel de condiții.

Problemele școlii actuale sunt strâns legate de problemele societății. Problemele societății sunt generate de indiferența membrilor comunităților în fața neregulilor, ceea ce a făcut ca toate sistemele să fie la pământ: sănătatea, educația, justiția, etc…

De ce a ajuns România a ruină? Pentru că în toate structurile am avut un management defectuos. Pentru că în toate structurile lipsesc: politica în domeniul calității, planificarea, organizarea, orientarea către produs, proces și servicii, cât și analiza tuturor aspectelor negative în scopul îmbunătățirii lor. Cine este răspunzător de toate aceste aspecte? Cândva, toate cădeau în sarcina conducerii instituției, ceilalți angajați fiind simpli executanți. Sechelele comunismului paralizează încă acțiunea colectivă și oamenii privesc cum instituțiile merg spre dezastru și de acest dezastru nu au scăpat nici școlile din România.

”… atingerea conduitei calitãții este un element vital – elementul vital – pentru atingerea unei economii prospere.”afirma unul dintre cei mai importanți teoreticieni și practicieni în domeniul managementului calității, J. M. Juran. Extrapolând ideile calitologului de origine română, ce a reușit să imprime o dimensiune majoră calității în devenirea unei națiuni, ce a contribuit alături de W. E. Deming la înfăptuirea miracolului japonez, afirm că asigurarea calității în educație este emblema societăților ce-și doresc o viață prosperă pentru toți cetățenii lor.

Dacă România ar fi interesată de situația comparativă a calității, în toate domeniile de activitate, în competiție loială cu țările UE, cu siguranță am fi la coada unui astfel de clasament, deoarece niciodată nu am țintit spre poziția de lider, ci doar spre cea de națiune neajutorată, care stârnește compasiunea celor din jur, mizând continuu pe aplicarea unor discriminări pozitive și rămânând dependentă de ele.

Educația și formarea profesională a persoanelor din România, din perspectiva țintelor și indicatorilor derivați din Strategia Europa 2020, pare a fi un deziderat comun pentru decidenții de la nivel național, declarat doar pe hârtie, deocamdată.

Formarea competențelor, ansamblul multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și atitudini, reprezintă finalitatea educației și formării profesionale a tinerilor și adulților. În ”Strategia educaţiei şi formării profesionale din România pentru perioada 2016-2020”, la subpunctul 26, un mănunchi de competențe creionează traseul spre o viață trăită în respect față de sine, față de semeni și față de străbuni. Întrebarea este care sunt pașii operaționali pentru plămădirea interioară a unor persoane oneste, echilibrate emoțional și implicate la nivelul comunității locale, naționale sau mondiale. Este școala capabilă, la ora actuală, să modeleze aurul cenușiu al națiunii române? Este școala din România la standarde europene incontestabile? Cine răspunde de organizarea, dotarea și amenajarea școlii astfel încât ea să devină un spațiu de studiu și de cercetare, de formare a unor personalități remarcabile? Întreg guvernul, ministerul de resort, inspectoratul școlar, comunitatea locală, profesorii, părinții sau ARACIP? La cum arată multe din școlile din România, aș spune că nimeni nu mai investește în școli, educația nefiind prioritate națională, la ora actuală.

Agenția Română de Asigurare a Calității în Invățământul Preuniversitar:

  • realizează activitatea de evaluare şi acreditare a furnizorilor de educaţie din învăţământul preuniversitar;
  • efectuează, pe baze contractuale, la solicitarea ministrului Educaţiei, evaluarea calităţii educaţiei din învăţământul preuniversitar;
  • realizează, împreună cu inspectoratele şcolare şi direcţiile de resort din Ministerului Educaţiei activitatea de monitorizare şi control a calităţii;
  • efectuează, cel puţin o dată la 3 ani, evaluarea organizaţiilor furnizoare de educaţie acreditate;
  • propune Ministerului Educației înfiinţarea şi acreditarea, prin ordin, a instituţiilor de învăţământ preuniversitar pentru fiecare nivel de învăţământ, program de studii şi calificare profesională, după caz;
  • elaborează standardele, standardele de referinţă şi indicatorii de performanţă, metodologia de evaluare instituţională şi de acreditare, manuale de evaluare internă a calităţii, ghiduri de bune practici, un raport anual cu privire la propria activitate, analize de sistem asupra calităţii învăţământului preuniversitar din România, recomandări de îmbunătăţire a calităţii învăţământului preuniversitar, codul de etică profesională a experţilor în evaluare şi acreditare.

De ce am fost mereu nemulțumită de managementul instituției în care am profesat 22 de ani?

Nu exista o politică în domeniul calității. De vreo doi ani, am propus direcțiunii să elaborăm o platformă pe care să punem toate documentele școlii ce țin de managementul strategic și managementul operațional:

  • planul de acțiune al școlii,
  • planurile de implementare,
  • procesele verbale ale comisiilor metodice,
  • procesele verbale ale C.P. și ale C.A.,
  • planificarea activităților educative,
  • parteneriatele și proiectele locale, naționale și europene,
  • planificările calendaristice și lecțiile predate de fiecare profesor oră de oră, așa cum am aflat că se procedează în școlile din America.
  • Planificarea evaluărilor, existentă și ea pe platforma școlii, ar face ca elevii să nu mai aibă trei teze într-o săptămână și două lucrări neanunțate.

Nu exista transparență la nivel decizional.

Informația nu este diseminată corespunzător. Am văzut recent niște diplome din cadrul unui concurs Eco-Tinerii, dar nu am auzit ca acest concurs să fie promovat în rândul elevilor. Am făcut un sondaj printre elevii claselor de mediu și nu știau nici ei mai multe decât mine.

Nu se ținea cont de opiniile profesorilor de specialitate.

În proiectul „European practice by Erasmus +” au fost prinse clase de a X-a, domeniul Protecția Mediului, care nu aveau un nivel minim al cunoștințelor de specialitate, proiectul pretându-se pentru elevii claselor a XI-a Chimie Industrială sau a XII-a Protecția Mediului. Clasele de mediu încep pregătirea de specialitate abia în clasa a XI-a și ei fac într-un an ce fac în trei cei de la Chimie Industrială, așa cum am demonstrat la Cercul Pedagogic  din 9 decembrie 2016., în prezentarea PowerPoint Retrospectiva-programelor-scolare.

Au fost prinși în proiecte europene elevii de la toate domeniile de calificare, mai puțin cei de la Chimie Industrială. Elevii au fost însoțiți de profesori care nu aveau nimic în comun cu domeniul de pregătire… Caietul de practică a fost elaborat fără o colaborare în cadrul catedrei.

Inexistentă formula efort intelectual-eficiență… Și cei care vin la școală, și cei care absentează, promovează lejer chiar dacă au un caiet universal sau un ghiozdan pe care îl lasă la școală. Se învață doar pentru notă, nu pentru a ști și a aplica… Carențele de cunoaștere se aprofundează și totuși profesorul rămâne sclavul programei școlare nu al nivelului de achiziții intelectuale pe care trebuie să-l dobândească elevul. Evaluările inițiale nu sunt dezbătute la nivelul fiecărei clase. Nu există o fișă de progres școlar a fiecărui elev. Copiii au portofolii ce stau la profesor, nu în mediul online. Se pune accent pe hârtii, nu pe ce știe elevul și cu ce noțiuni poate opera.

Aspectul sălilor de clasă, laboratoarelor și sălii de sport lăsa de dorit…

Elevii trebuie să zugrăvească și să repare din fonduri proprii sala de clasă. Prizele, becurile sunt schimbate cu banii elevilor. Cabinetul medical nu trece prin pauze pe la elevi pentru a le aminti să aerisească sălile de clasă, să le vorbească de necesitatea calității aerului în spațiile publice.

Promovarea liceului se face cu bani de la profesori. Anul acesta cheta a fost 15 lei, fără a fi trecuți prin asociația de părinți a liceului.

Inexistența auxiliarelor școlare pentru elevii de la clasele tehnologice rămâne o hibă a sistemului de educație. Fiecare predă după auxiliarul propriu, fără un aviz al MEN, în cele mai fericite cazuri. De multe ori, conținuturile științifice rămân la latitudinea profesorului, ce încearcă să le încropească din diverse surse bibliografice, uneori din mediul universitar.

Sancționarea celor ce au opinii…

Colegii mei, proaspăt posesori ai hârtiei care le atestă calitatea de directori prin concurs s-au gândit să-mi taie o oră ca fiind neefectuată, deși eu am anunțat direcțiunea în dimineața zilei cu pricina că nu ajung și am trimis un coleg în locul meu la oră, care m-a înlocuit.

Am observat întâmplător că ora tăiată în condică nu mi-a fost plătită, studiind fluturașii de salariu, prin comparație. Când am văzut că în condica ora apare ca neefectuată, am mers la director și i-am adus aminte că i-am trimis SMS prin care l-am anunțat cu 55 de minute înainte că în locul meu va intra la oră o altă colegă, așa cum s-a și întâmplat. Dacă nu m-aș fi uitat pe fluturașul de salariu, prin comparație, nu aș fi știut că ora mi-a fost neplătită.

Etc, etc…

Pentru eradicarea aspectelor negative și implementarea celor pozitive, managerul trebuie să fie o persoană capabilă că COMUNICE EFICIENT CU TOT personalul instituției, fără a dezbina colectivul, ci a-l aduna în jurul unei paradigme, dar nu aceea după care se ghidează întreaga societate azi ”Merge și așa!”. Managerul trebuie să aibă forță și tărie să reprezinte interesele instituției în fața administrației locale și a tuturor verigilor răspunzătoare de educație. Un manager obedient face ca școala să nu aibă fonduri nici pentru cretă colorată. 🙂

Calitatea în educaţie desemnează un complex de principii şi practici ce traversează întregul mediu educaţional, în totalitatea componentelor sale, orientat spre:

  • obţinerea de rezultate superioare, raportate la standarde
  • satisfacerea nevoilor şi aşteptărilor beneficiarilor educaţiei.

Profesorii trebuie să dobândească și să dezvolte abilitatea de a planifica, implementa și evalua calitatea în educație. Azi, așteptările educabililor diferă de la o unitate școlară la alta.

În România avem, la ora actuală:

  • O lege organică privind calitatea educației;
  • Instituții autonome, la nivel național, responsabile cu evaluarea externă a calității;
  • Proceduri de avizare, acreditare și evaluare instituțională, dar și proceduri de evaluare externă a calității;
  • standarde naţionale privind autorizarea, acreditarea instituţională şi evaluarea periodică, precum şi standarde naţionale privind calitatea;

Inspectoratele şcolare trebuie să asigure controlul calităţii (la nivelul învăţământului preuniversitar), dar evaluarea instituţională externă poate fi efectuată doar de către evaluatori externi, angajați ai  instituţiei responsabile de calitate la nivel național.

Din păcate, evaluatorii externi verifică doar hârtii, fără a veni în contact direct cu beneficiarii serviciilor de educație, fără a vizita spațiile dedicate desfășurării procesului instructiv-educativ, săli de clasă, laboratoare, săli de sport, cantină, bibliotecă, etc. Nici un evaluator extern nu a fost interesat de existența mijloacelor didactice, conform programelor școlare, ceea ce face ca laboratoarele tehnologice și de științe să fie departe de standardele europene ale calității.

În opinia mea, cu un astfel de studiu realizat de OECD, MEN poate să doarmă în continuare. Totul este perfect! De unde or fi colectat datele? Nu din școli, asta este clar. Or fi intrat vreodată pe forumul educației să afle cu ce probleme se confruntă dascălii? Au aplicat vreun chestionar online dascălilor din România. NU, cu siguranță. Au preluat niște date din studiile interne și acelea scrise să dea bine și așa cred că procedează și evaluatorii externi ARACIP
Toate paradoxurile se regăsesc la noi. Țară cu creștere economică, pe hârtie, dar cu sărăcie, la limită și la extreme, în mediul rural și chiar urban. Încep să cred că UE ne vrea doar piață de desfacere, nu o societate competitivă pe piața europeană și internațională, atât timp cât umblă cu mânuși cu forurile decidente din România. Și mai cred că ministerul educației nici nu știe ce este acela management educațional, ca mulți directori de unități școlare, deși certificate care să le ateste competențe în domeniu au.

Evaluarea internă reală a instituțiilor școlare este inexistentă, în opinia mea. Comisia CEAC din școli face doar hârtii, copiază sau elaborează proceduri de care colegii habar nu au. Procedura de comunicare intrainstituțională nu cred că există la nivelul școlii în care profesez, Colegiul Tehnic Decebal, din Drobeta Turnu Severin. Nu cred că avem nici o procedură de comunicare interinstituțională, atât timp cât eu nu am datele de contact ale Comisiei Naționale de specialitate, pentru a putea trimite propuneri în ceea ce privește programele școlare, înscrierea ca evaluator de curriculum sau manuale și auxiliare școlare, de exemplu.

Planul de dezvoltare instituțională și procedurile CEAC nu sunt vizibile pe site-ul școlii. Nu există colaborări cu instituții de cercetare din învățământul superior pentru a analiza și găsi soluții pertinente la absenteismul, indisciplina și neînvățarea de carte, care tind să se cronicizeze.

O școală trebuie să fie permanent în atenția comunității locale. Nici la acest capitol nu stăm strălucit. Identificarea și analizarea punctelor nevralgice cu care se confruntă școala nu sunt priorități ale conducerii instituției, în opinia mea. MEN nu are programe concrete de sprijin pentru școlile cu promovabilitate minimă la examenele naționale.

Subfinanțarea educației și folosirea nejudicioasă a resurselor financiare alocate fac ca școala să piardă din plus valoare.

Pe plan politic nu există o argumentare solidă pentru alocarea suplimentară de resurse financiare către școli.

Un paradox major al vremurilor noastre rezidă din faptul că educabilul nu vrea competențe, ci doar cartonul care să i le ateste și școlile, chiar universitățile, s-au pliat pe această cerință.

Este foarte simplu să facem o ierarhie a școlilor și a universităților. O instituție de educație de calitate va avea întotdeauna un procent mare de promovabilitate a examenelor naționale, respectiv licență, dar și continuarea studiilor, respectiv inserția pe piața muncii în domeniul de calificare.

Din păcate, atât școlile cât și universitățile nu au baze electronice cu evidența traseului educabilului în tranziția sa de la școală la locul de muncă. Scoatem pe bandă specialiști în domenii fără viitor.

Consider că în aceste condiții putem vorbi de alienarea școlii românești.

Porțile cunoașterii sunt deschise oricui. Profesorii sunt simple călăuze, limitate la îndrumarea pe cărările distincte ale cunoașterii, de dorit să fie persoane specializate în mecanismele ascesionale ale treptelor cunoașterii, dar fără efort intelectual propriu și susținut din partea educabililor, porțile rămân asemeni munților ce dețin apa vieții, în așteptarea temerarilor de a înfrunta și calcula cu exactitate momentul prielnic trecerii prin anumite încercări.
Finalitățile de marcă ale educației sunt:

  • Eficiență ridicată în folosirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;
  • Adaptabilitate la nou, la inovarea cunoștințelor teoretico-tehnico-aplicative;
  • Inițiativă și spirit de independență;
  • Capacitate de autocontrol, autoevaluare și învățare pe tot parcursul vieții;
  • Responsabilitate personală și socială;
  • Integrare socio-profesională cu randament sporit, cu spirit de competiție și creativitate;
  • Evitarea alienării profesionale și a creativității.


Ce eficiență avem în folosirea de către elevi a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor? Și arunc o privire în sfera învățământului liceal și universitar… Pregătim în licee de specialitate elevi, de exemplu, în contabilitate și ei ajung să aibă un loc de muncă într-un domeniu care nu are nimic a face cu competențele pe care se presupune că le-au dobândit în domeniul de bază, asta dacă ajung să aibă un loc de muncă sau pleacă în străinătate, ca forță de muncă ieftină. Oferta instituțiilor furnizoare de servicii de educație din România nu este corelată cu cererea pe piața forței de muncă. Este valabilă și reciproca. Piața forței de muncă nu este validă pentru absolvenții cu certificare profesională, din domeniul liceal sau universitar. Cine este răspunzător de necorelarea pregătirii într-un domeniu de bază și oferta pieței muncii? Mecanismele statului…
Dacă pregătesc specialiști în domeniul chimiei, trebuie susținută inițiativa privată în domeniul dezvoltării acestui sector. Dacă am un antreprenor de succes în oraș, încerc să-i formez specialiști de pe băncile liceului. În realitate, le dăm o diplomă, ne mulțumim că avem elevi sau studenți, chiar cu un dezinteres etalat față de cunoaștere, rezultat al unei proaste orientări profesionale și a unui demers didactic haotic, lipsa psihopedagogilor resimțindu-se din plin în elaborarea curriculum-ului. În altă ordine de idei, nici legislația nu susține loial și deschis inițiativa privată și iată cum spectrul viitorului se conturează incert pentru vârstele la care temeritatea este încă o calitate, căci temerari sunt toți tinerii care aleg să-și părăsească țara, o țară incapabilă să investească eficient în potențialul membrilor săi.

Probabil avem școli în care calitatea este la nivel de excelență. Excelența, pentru mine, începe de la toaletele curate, prevăzute cu săpun și hârtie igienică, spații școlare largi,  dotate cu mobilier nou, videoproiector, calculator, platforme electronice de învățare, catalog electronic, dotări de ultimă oră a laboratoarelor de științe și tehnică, fond de carte actualizat la bibliotecă, stații pilot, deprinderi de muncă intelectuală, corelarea teoriei cu practica, spirit critic al educabililor, promovarea examenelor de evaluare și inserția pe piața muncii, prin recunoașterea valorii celor mai buni.

O școală nu poate atinge excelența dacă nu este în atenția comunității locale și dacă comunitatea locală nu constrânge administrația locală să-și îndeplinească atribuțiile.

Nu putem vorbi de calitate în educație, dacă nu este un deziderat comun pentru întreaga societate.

articol pus pe platforma CREDIS, master Management Educational…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

SuperBlog 2017

%d blogeri au apreciat asta: